Parinti Si Copii
Mama din intamplare
Centrul maternal "Micut Print" din Capitala pare o halta pentru iluziile sfaramate ale tinerelor mame. Din naivitate, din lipsa de experienta, din saracie, dar mai ales din cauza unui mediu familial nociv si ostil, multe femei tinere esueaza in prima lor experienta materna. Alungate de parinti pentru gestul necugetat de a fi nascut la o varsta prea frageda, abandonate de iubitii de-o zi, care le-au daruit copii impotriva propriei vointe, impinse la disperare din pricina lipsei oricarui ajutor material, derutate, lipsite de orice urma de afectiune si ocrotire, nenumarate femei tinere s-au trezit tinand la piept cate un copil mic si dragalas, nevinovat ca un inger. Singure pe lume, doar cu odorul lor, lacrimand de bucurie, dar si de spaima zilei de maine, aceste femei, aruncate prea devreme in valtoarea vietii, au descoperit ca dragostea lor de mama nu poate compensa nici singuratatea lor si a copiilor carora le-au dat viata, nici absenta caldurii familiei, nici lipsa banilor.
A fi mama din hazard sau din greseala e o intamplare trista si nefericita a vietii. Astfel de intamplari sunt insa numeroase si, tocmai fiindca ele se repeta cu o perseverenta aproape necugetata, cineva trebuie sa le intinda o mana de ajutor.
Deocamdata, sprijinul a venit din partea Centrului maternal "Micul Print", un loc de tranzit, o gazda provizorie pentru mamele defavorizate care nu si-au pierdut increderea ca visele lor frumoase se vor strange pana la urma intr-un camin al lor, pazit de duhuri blande si ocrotitoare. Pana cand iluziile lor vor prinde contur, iata cum arata cateva destine de tinere mame, prezentate chiar de ele, nu fara lacrimi in glas:
"N-am vrut sa fiu cauza despartirii parintilor mei"
Ma numesc I.C. si m-am nascut in Bucuresti. Necazurile mele au inceput cand aveam 17 ani. Eram eleva la liceul "Anghel Saligny" cand am inteles ca parintii mei urmeaza sa se desparta. Atunci nu stiam prea bine care e motivul certurilor dintre ei. Abia mai tarziu am aflat de la unii si altii ca s-ar putea ca barbatul cu care era casatorita mama sa nu fie tatal meu adevarat. N-am vrut sa cred si nici acum nu sunt cu inima impacata, fiindca nimeni nu m-a ajutat sa aflu adevarul. Nimeni nu m-a inteles, nimeni nu mi-a dat atentie, nimeni nu m-a ascultat si, cand am aflat ca eu as putea sa fiu motivul despartirii parintilor mei, am incercat sa ma sinucid. De trei ori am incercat sa-mi iau viata si de fiecare data am esuat. M-am intors acasa din spital, hotarata sa fac tot ce pot ca sa salvez casnicia parintilor mei. Toata bunavointa mea a fost fara folos, fiindca tata se purta cu mine tot mai violent si mai urat. De ciuda si de disperare, am fugit de acasa. Dormeam pe scarile blocului in care locuiau ai mei, sau in lift. Ma trezeam devreme, cand incepeau oamenii sa mearga la serviciu. Asteptam sa plece si ai mei, iar sora mea imi dadea drumul in casa. Faceam baie, imi spalam rufele pe care le uscam la flacara aragazului si pe la pranz plecam din nou in oras. Am ajuns intr-o trupa de dans. Dupa doi ani, tocmai cand am fost selectionata pentru un turneu, m-a gasit tata si m-a adus acasa. Tata mi-a spus ca trebuie sa-mi fac un rost, dar se purta la fel de distant si de rece, iar cand i-am spus ca am un prieten, mi-a zis ca sunt curva si prostituata. Cand am ramas insarcinata, n-am vrut cu nici un chip sa avortez, insa a trebuit sa plec din nou de-acasa. De-aia sunt acum, aici, la Centru. Am nascut o fetita, Ana-Maria, am botezat-o inainte de Sf. Andrei. Toti din familie au venit pe la mine, au vazut fetita si le e draga. Numai tata nu vrea s-o vada. Dupa ce-o mai creste copilul un pic, vreau sa-mi gasesc un serviciu, sa-mi caut o casa si sa-mi cresc fetita asa cum doresc eu.
De ce-am ajuns aici? Fiindca n-am vrut sa fiu cauza despartirii parintilor mei. Imi pare rau ca nu mai putem fi o familie asezata, asa cum eram pe vremuri. Nu stiu daca tatal meu din acte e cel adevarat. Desi s-a purtat urat cu mine, eu as vrea sa-i spun, totusi, ca eu pe el l-am vazut din copilarie langa mine si ca-l iubesc in felul meu. Pentru mine el este tata si-mi aduc aminte ca atunci cand eram gravida si ma simteam singura, ma ascundeam pe langa bloc, ca sa-l vad cand vine de la serviciu. As vrea sa-l mai vad si acum, dar nu mai vreau sa-l aud, pentru ca vorbele urate, pe care mi le-a aruncat in fata pe nedrept, m-au umilit.
"Am 15 ani si am nascut o fetita"
Ma numesc C.R., am 15 ani si 3 luni si am nascut o fetita, Andreea, in 6 mai 1998. De la 9 ani am trait numai printre straini. Eram in clasa a Iii-a cand am vrut sa ma duc la bunica, la Huedin, pentru ca mama ma batea in fiecare zi. M-am urcat in tren, la Oradea, dar am adormit si m-am trezit in Brasov. Acolo am coborat in gara, nu cunosteam pe nimeni, nu mai fusesem niciodata plecata de-acasa si mi s-a facut frica. Am inceput sa plang si un politist m-a luat si m-a dus la un camin de copii. M-am temut de ce-o sa patesc si n-am vrut sa le dau adresa de la Oradea si n-am spus nici numele parintilor. Mi-era frica sa nu ma gaseasca si sa ma bata ca am fugit de acasa. Nu mi-a placut la camin si dupa un timp am fugit cu inca doi baieti si cu o fata la Bucuresti. Am stat prin Gara de Nord pana cand ne-au gasit cei de la Asociatia "Caritas" si ne-au trimis la un camin din Ploiesti. Acolo l-am cunoscut pe Boby, care era practicant la o brutarie, si-am ramas gravida cu el. Profesoara de judo, de acolo de la camin, m-a luat si m-a dus la un spital sa fac un chiuretaj, dar eu n-am vrut, pentru ca mi-a fost frica. Dupa ce am nascut-o pe Andreea, am fost adusa aici, la . Aici am invatat cum trebuie sa ingrijesti un copil, cum e bine sa-l hranesti, sa-l speli, sa-l imbraci. Vazandu-ma mai mica si mai neajutorat, cei de aici s-au purtat frumos cu mine. Intre timp, am luat legatura cu parintii mei de la Oradea, si mi-au spus ca abia asteapta sa ma primeasca acasa. Abia acum am aflat ca, atunci cand am fugit, ai mei au fost tare suparati, au dat anunt la televizor si prin ziare, ca sa se intereseze de mine. Boby, prietenul meu, vine si el destul de des de la Ploiesti. Cea mai mare bucurie a mea ar fi sa putem sta impreuna, amandoi, cu fetita, sa avem o casa, sa muncim si sa avem ce ne trebuie in ea.
"Ma rog lui Dumnezeu sa-mi dea putere sa nu urasc copilul pe care-l voi naste"
Sunt M.V., m-am nascut in 3 decembrie 1975, am 23 de ani si nu stiu de ce, dar mi se pare ca toata viata mea de pana acum a fost un blestem. Primele amintiri le am de la Casa de copii nr. 16 din Bucuresti, cand mi-am dat seama ca sunt a nimanui. Pe urma, m-au dus in alte camine in Bucuresti, la Gura Humorului si la Falticeni. Eram doua surori gemene. Nicoleta, sora mea, era mai slabuta si mai bolnavicioasa decat mine, dar era mai vesela totdeauna. La sapte ani, Nicoleta a murit din cauza unei tumori la cap. Atunci m-am speriat foarte tare si imi parea rau ca nu stiam cine sunt parintii mei, ca sa-i anunt si pe ei de moartea Nicoletei. Nu stiu nici azi cum de mi-a venit ideea sa caut dosarul meu la secretariatul caminului, ca sa aflu adresa parintilor.
Am spart geamul de la secretariat, am intrat, am cautat prin acte si hartii si am vazut cine este mama mea si unde locuieste. Eram acum bucuroasa ca puteam si eu spune ca mama mea are un nume si o adresa. Desi am fost pedepsita ca am spart geamul, eu eram bucuroasa ca stiu a cui sunt. Parca eram in al noualea cer, desi doua zile si doua nopti am stat inchisa in beciul Casei de copii, care era plin de sobolani. Eu ma gandeam insa tot timpul la mama si eram sigura ca o sa vina o zi in care o s-o intalnesc.
Dar a trebuit sa mai astept si sa mai indur multe pana atunci. La 12 ani, am fost violata de un barbat in varsta si tare rau. Nici nu va pot povesti mai multe despre asta. Stiu doar ca dupa aceea am vrut si mai mult s-o intalnesc pe mama si, cand am prins ocazia, am fugit cu trenul pana in judetul Bihor, unde stiam ca traieste ea. Nu va dau adresa ei, ca nu vreau sa-i fac greutati. Am ajuns acolo, acasa la ea, si ea lucra in gradina. N-o vazusem niciodata pana atunci, dar am stiut imediat ca ea este si am strigat-o din poarta: . Femeia care sapa si-a ridicat capul, s-a uitat la mine si atunci eu am intrat in curte. Ea s-a incruntat si-a strigat la mine ca am facut o mare prostie ca am fugit de la camin, ca ea nu vrea sa ma cunoasca, nu vrea sa ma vada si ca trebuie sa uit ca ea imi este mama. Apoi, mi-a zis sa plec, pentru ca n-are timp de mine. Nu m-a chemat in casa, nu m-a intrebat daca mi-e foame, daca am bani, nu m-a intrebat nimic de Nicoleta, n-a vrut sa stie nimic. M-am intors la caminul din Falticeni, dar la scurt timp am fost transferata la Timisoara, la un alt camin. Acolo am terminat cu note bune liceul, am meseria de patiser-cofetar si am lucrat doi ani intr-un laborator de patiserie. Apoi, l-am cunoscut pe Cristi, cu care m-am mutat la o gazda. Am ramas gravida si am nascut un baietel. Cristi a fost bucuros la inceput, ii placea copilul, dar dupa cateva luni mi-am dat seama ca umbla cu alte femei si m-am hotarat sa plec de la el. Eu am trecut prin prea multe necazuri in viata si n-am vrut sa-si bata nimeni joc de mine. Dupa ce m-am despartit, am dus-o greu cu banii, dar dupa un timp l-am cunoscut pe Nelu si am crezut ca, intr-un fel, problemele mele se vor rezolva. Numai ca m-am inselat amarnic. Nelu era dintr-o comuna de langa Bucuresti, avea gospodarie si cand m-a chemat sa stau cu el si cu parintii lui, am fost bucuroasa. M-am angajat la brutaria de-acolo, din comuna. Copilul avea acum trei ani, aveam un serviciu bun si un barbat cu care credeam ca voi face minuni din gospodaria aceea. Minunile n-au tinut insa decat putina vreme, iar barbatul s-a dovedit o fiara: cu prima ocazie, cand am lucrat in tura de noapte, mi-a agresat sexual baietelul, care de-abia implinise trei ani. Am stat cu copilul in spital cateva saptamani, este si acum socat si n-a uitat ce i s-a intamplat. Nu suporta sa ramana singur in camera, plange daca se trezeste si nu ma vede. La iesirea din spital, n-am avut unde sa ma duc. Am dormit cateva zile intr-o scara de bloc, o doamna m-a vazut si m-a indrumat spre Policlinica Titan, la Serviciul de asistenta sociala si protectie a mamei si a copilului. Cei de la policlinica m-au trimis aici, la .
Cand incepusem sa ma linistesc, un alt necaz m-a lovit: am descoperit ca sunt gravida in 5 luni. Tatal acestui copil este tocmai bestia care l-a violat pe baietelul meu de 3 ani. Am descoperit sarcina tarziu, cand nu se mai putea face un avort. Pentru ca e o sarcina cu probleme, trebuie sa ma internez neaparat in spital. In acest timp, baietelul va ramane la cresa. O sa inceapa in curand si procesul, si sper ca bestia care m-a nenorocit pe mine si pe copil sa primeasca o condamnare pe masura faptei lui.
Ma rog la Dumnezeu sa-mi dea putere sa nu-l urasc pe copilul pe care il voi naste, sa-mi pot gasi un serviciu, mai tarziu, ca sa-i pot creste pe cei doi copii ai mei.
O intrebare, totusi, ma framanta si nu-mi da pace: pentru ce vina am fost blestemata sa am eu o asemenea viata? Daca eu sunt vinovata, unde am gresit oare?