Jocul de-a Reforma
Dl Radu Vasile s-a decis, in sfarsit, sa declanseze Reforma. Primul ministru a mandatat imperativ Fps-ul ca, pana la 20 decembrie, sa reduca pierderile din economie cu 15%. O operatiune atat de rapida nu se poate realiza prin restructurarea si privatizarea marilor intreprinderi de stat neproductive si energofage, ci prin inchiderea lor. Premierul a solicitat, asadar, lichidarea - pur si simplu - a unor "mamuti industriali", a caror existenta nu face altceva decat sa greveze bugetul, si asa fragil, al tarii. Prin dl Radu Sarbu, seful lui, Fps-ul a si calculat ca acestea sunt - pentru termenul dat - vreo treizeci. In cifre seci, actul presupune trecerea in somaj - numai pentru respectivele "gauri negre" - a aproape o suta de mii de persoane. Primul ministru a asigurat ca, totusi, disponibilizatii nu vor suferi de sarbatori, pentru ca salariile le vor fi achitate integral. El a acceptat astfel rationamentul unui cunoscut specialist, fost ministru, care a calculat ca mentinerea in functiune a intreprinderilor in cauza aduce bugetului pagube de 400 milioane de lei pe salariat, inchiderea lor reducand aceste cheltuieli la 20-30 de milioane pentru fiecare, cat reprezinta salariile individuale pe o anume perioada. Statul isi echilibreaza oarecum, in acest mod, bugetul, realizand una din conditiile puse de creditorii sai internationali, in special Fmi-ul si Banca Mondiala, ce solicita - pentru a-l ajuta in continuare - realizarea unui nivel redus al deficitului. Pentru masurile ce vor urma, dupa 20 decembrie, premierul a propus sindicatelor un moratoriu de sase luni, absolut necesar in finalizarea procesului inceput. Trebuie sa recunoastem ca dl Vasile are dreptate. Fara o actiune ferma, economia romaneasca este in pragul colapsului. Cauzele "istorice" sunt bine cunoscute. In obsesia lui de a-si realiza autonomia, regimul comunist din Romania a fortat dezvoltarea economica pe principiul leninist al cresterii industriei grele - "cu pivotul ei, industria constructoare de masini" - fara sa tina seama de resursele de materii prime, de posibilitatile tehnologice si de pregatirea fortei de munca din tara. Asa au aparut "mamutii" cu zeci de mii de angajati, cu o productie de dragul productiei, vanduta in exterior prin dumping, in dispretul oricaror legi economice. Dupa 1989, desi s-a pus de nenumarate ori problema desfiintarii lor, a restructurarii si a privatizarii marilor intreprinderi, nimeni nu s-a grabit sa o faca. Motivele, in aparenta populiste, au fost politice. Sub sloganele lansate de guvernanti, de tipul "Nu ne vindem tara!", sau "Noi muncim, nu gandim!", se ascundea teama ca o convertire rapida si dura a industriei romanesti ar duce, in urma disponibilizarilor masive, la pierderea puterii ca urmare a acumularii nemultumirilor sociale. Regimul Pdsr-ist nu si-a asumat aceasta sarcina si din alt motiv, cel al asigurarii clientelei sale printr-o capitalizare salbatica, prin firme-capusa si rapt, a elementelor viabile ale economiei tarii. Subzistenta mamutilor industriali, incapabili sa reziste concurentei presupuse de piata, a fost asigurata prin subventionari - directe sau mascate - de la buget, adica din buzunarul cetatenilor. Populismul nu a salvat insa regimul, sub presiunea pietei internationale, in lipsa unor masuri radicale, calitatea vietii deteriorandu-se mult mai rapid decat fusese prevazut. "Schimbarea", votata in 1996, presupunea o actiune ferma, care sa permita - pe baze noi - redecolarea economiei romanesti. Cetatenii erau dispusi la sacrificii dure, cu conditia iesirii din alunecarea inertiala spre dezastru a acesteia. Ce a urmat, se stie; nu mai are rost sa rememoram. Momentul a fost pierdut printr-o guvernare haotica si indecisa. Moratoriul tacit al populatiei nu a fost utilizat. In loc sa opereze o transformare dura a sistemului, noii guvernanti s-au aliniat functionarii lui si, inevitabil, au preluat obiceiurile "fostilor". Extrem de repede au reaparut tarele regimului anterior: nepotismul, spaga, privatizarile preferentiale etc. In loc sa realizeze o debirocratizare masiva, necesara si pentru stimularea intreprinzatorilor autohtoni, dar si a investitorilor straini, in loc sa procedeze la privatizarea rapida, fie si cu "un dolar", a marilor intreprinderi neperformante si la favorizarea productiei interne de calitate - realizata in special de Imm-uri - noii guvernanti au utilizat aceleasi scheme populiste, cedand la primele manifestari mai hotarate ale nemultumirilor sindicale, ca si cei dinainte. Chiar si incercarile lor de a face, totusi, ceva s-au dovedit formale, de temporizare. Disponibilizarile din minerit, cu acordarea a 15-20 de salarii celor pusi in somaj, nu au avut, practic, nici un efect in lipsa unui program national de convertire, prin reprofesionalizare, a fortei de munca si a mentinerii in functiune a intreprinderilor la care ele s-au produs. Exemplul mineritului nu este, evident, singular. Administratia Ciorbea a iesit din inertie doar atunci cand reactiile cetatenesti, generate de nerealizarea "schimbarii", au inceput sa capete un tot mai marcat caracter politic. Dar dupa ce a amenintat ca "romanii vor manca reforma pe paine", fostul premier a revenit la imobilism, stimulat si de competitia interna a reprezentantilor in cabinet ai partidelor ce il sustineau. Inlocuirea sa era inevitabila pentru a frana cat de cat pierderea accentuata a impactului electoral al noului regim. Perceput ca un adept al aplicarii rapide a masurilor reformiste, dl Radu Vasile i-a urmat aproape firesc. El avea sprijinul ansamblului mediilor romanesti si beneficia de simpatia cetatenilor, dispusi sa mai crediteze inca o data puterea in incercarea de deblocare a situatiei. Pentru o astfel de actiune, dl Vasile parea omul providential, mai ales ca, dupa oarecare ezitari, s-a debarasat de "eminenta cenusie" a privatizarii si restructurarii, Sorin Dimitriu, suspectat de destule nereguli in gestionarea Fps-ului. Dupa sase luni de guvernare, cetatenii au constatat insa ca lucrurile merg la fel de prost. Nici una din masurile grozave, pe care dl Radu Vasile le propunea atunci cand se afla "in opozitie", nu a fost aplicata. Ba, mai mult, premierul a inceput, ca si predecesorul sau, sa dea inapoi la reactiile angajatilor din anume intreprinderi amenintate cu falimentul, sa caute forme mascate de subventionare a acestora. Dl Vasile a ajuns sa utilizeze aceleasi formule populiste pentru prevenirea nemultumirilor sociale, promitand orice, cu conditia de a nu fi "miscat" din fotoliul pe care il ocupa. Abia dupa vizita la Washington, unde reprezentantii Fmi si ai Bancii Mondiale l-au amenintat cu suspendarea oricarui ajutor, s-a trezit premierul sa declare ca tara se afla in pragul colapsului si ca, pentru a evita "bulgarizarea", sunt necesare actiuni radicale de deblocare a Reformei. A urmat insa o luna de liniste "fireasca", de noi tergiversari si zig-zag-uri. Dl Vasile a parut, mai degraba, absorbit de conflictul intern din propriul partid, Pntcd, si de "competitia" electorala in care s-au lansat partidele din coalitia ce ii sustine cabinetul. Termenul pentru restructurarea guvernului, ca si cel pentru finalizarea bugetului de stat pe anul viitor, au fost deja depasite, ca sa nu mai vorbim de cele fixate pentru actiunile unor ministere. Este adevarat ca depasirea blocajelor politice este o conditie pentru accelerarea Reformei, dar ea nu este suficienta. Un recent raport al Chase Securities Inc., institut specializat in analiza economica a tarilor in curs de dezvoltare, sublinia ca, daca nu se vor realiza reformele structurale de care economia are nevoie, Romania se va afla - in 1999 - in incapacitate de plata. "Banca Mondiala a aratat ca nu va acorda Romaniei noi resurse financiare decat daca guvernul va inchide societatile cu pierderi, va restructura sistemul bancar si va demara privatizarea rapida a intreprinderilor de stat monopoliste". Fmi si Bm nu sunt interesate de haraielile din Pntcd, de competitia dintre Pd si ceilalti parteneri, de conflictul pentru putere dintre guvernanti, ci de functionarea economiei. Privatizarea Romtelecom, a Brd ori a Uzinelor Dacia sunt flori cu care nu se face, totusi, primavara. Presat de situatie, premierul a propus, acum, un pact de masuri reformiste foarte dure, angajandu-si - se pare - propria pozitie. Dar, inca de la inceput, vom observa o serie de - sa le spunem - "inadvertente". Masura inchiderii a treizeci de intreprinderi falimentare nu o va lua guvernul, dupa cum a declarat premierul, "ci proprietarul, adica Fps-ul". Nu ne putem opri sa nu ne intrebam daca nu cumva avem de-a face aici cu o "spalare pe maini", cu o derobare. Dl prim-ministru lasa, pur si simplu, aceasta sarcina pe umerii proaspat-numitului Radu Sarbu, care - in fapt - nici nu stie cui ii este subordonat, pentru ca, in guvern, "privatizarea" si "reforma" depind de ministere diferite. Va putea, oare, seful unei institutii de stat artificiale, cum este Fps-ul, sa rezolve in 10-15 zile ceea ce n-au rezolvat pana acum diversele Executive? Fmi si Bm au cerut realizarea acestor actiuni guvernului si nu unei institutii administrative oarecare. Cine va raspunde, deci, in caz de esec? Pentru institutiile financiare internationale nu conteaza ca premierul o sa-l scoata drept tap ispasitor pe dl Sarbu. Si, daca disponibilizatii vor ajunge la grave manifestari de strada, va fi tras la raspundere acelasi functionar care a executat ordinele? Declaratia premierului pare, de aceea, un subterfugiu. Sa analizam, in sfarsit, si propunerea de moratoriu pe sase luni, facuta sindicatelor. Cererea d-lui Vasile a fost intampinata de acestea cu serioase rezerve. Sindicatele s-au aratat, in ultima vreme, mult mai reformiste decat administratia. Dar ele au propus - mai de mult - alte prioritati in deblocarea Reformei, o serie de propuneri pompieristice, conjuncturale, parandu-li-se total insuficiente. De aceea, unele dintre ele au respins moratoriul, iar altele l-au acceptat cu rezerve. "Am cerut rezolvari punctuale si nu doar promisiuni, pentru ca promisiuni am primit de la patru premieri. Am cerut sa ni se prezinte solutii pentru un oras in care singura intreprindere care functioneaza - cu pierderi, ce-i drept - urmeaza a fi inchisa", a afirmat dl Eugen Luha, vicepresedinte al Cnslr. Iar dl Dumitru Costin, presedintele Bns (asociatia sindicala ce a respins propunerea premierului), s-a intrebat cum va putea, in urmatoarele sase luni, sa rezolve situatia actualul cabinet, cand in cele sase luni de la investire nu a facut nimic. Motivatia d-lui Radu Vasile, cum ca birocratia administrativa si cercurile de interese partinice l-au impiedicat, i s-a parut liderului sindical derizorie. Daca, in sase luni, premierul nu a reusit sa elimine aceste "piedici", cum va reusi - ne intrebam - sa le depaseasca acum, cand situatia economica a devenit extrem de presanta? Premierul nu va avea, asadar, decat un sprijin limitat din partea sindicatelor. Ce sanse mai are, deci, actuala administratie? Clasa politica, aflata la putere sau in opozitie, a lasat-o sa se confrunte singura cu situatia. Va putea, oare, un premier care s-a dovedit ineficient in primele sale luni de guvernare, sa devina, peste noapte, un reformator dur si hotarat? Va fi el in stare sa zdrobeasca inertia si parazitismul unui aparat birocratic extrem de greoi si ineficient? Va realiza el o armonizare a intereselor unor partide la putere, aflate deja in competitie electorala? Noi credem ca nu. Deblocarea situatiei cere o alta formula de guvernare, cu alti protagonisti. Ea ar putea fi realizata si fara alegeri anticipate, prin renuntarea la "portionarea algoritmica" si formarea unui nou cabinet cu competente delimitate, alcatuit din politicieni raspunzatori in fata majoritatii, si nu a fiecarui partid ce o alcatuieste. Deoarece daca Reforma va esua, pentru actualul regim, esecul va fi si ultimul.