<b>O aniversare trista
Putini oameni si-ar fi putut imagina in noaptea de 17 noiembrie 1996 ca dupa numai doi ani, la Timisoara si Brasov, orasele ce au sustinut cu cea mai mare tarie "Schimbarea", se va striga "Jos Constantinescu!". Imensul capital de simpatie ce a impins fosta "opozitie democratica" la putere s-a risipit. Fata de reactiile cetatenilor la jumatatea mandatului fostei puteri, uzura celei in functiune este mult mai dramatica. La doi ani de la instalarea ei, romanii nu mai au, practic, nici o perspectiva. "Luminita de la capatul tunelului" s-a vadit a fi o iluzie optica, un simplu artificiu propagandistic. Rezultatele celor doi ani de guvernare se cunosc deja: prin "realizarile" interne si externe, Romania a ajuns la periferia Europei. Investitorii nu mai ajung aici, organismele financiare internationale nu mai acorda credite, Nato si Ue au devenit obiective prea indepartate. Se pare ca nimic nu mai poate indeparta tara de colaps.
Este normal ca orice alegator, si nu numai analistii, sa isi puna intrebarea: cum s-a ajuns aici? Din ce cauza, dupa proasta gestiune Pdsr-ista, motivata si prin contradictia dintre culoarea politica afisata si politica reala a guvernantilor, lucrurile au evoluat in acelasi sens? Cum a fost posibil ca noii "actori" sa joace, practic, dupa partitura celor dinainte? De ce s-a aratat incapabil noul regim sa-si corecteze, din mers, greselile? Inventarul diverselor raspunsuri este extrem de derutant si, din ele, nu se intrevede o solutie. Le vom relua, pe scurt, pentru a incerca, totusi, o concluzie. Mai ales ca incriminarile si reincriminarile practicate de politicieni nu rezolva nimic. Criza a atins deja cote maxime.
Dl Constantinescu a preferat sa justifice situatia prin... mostenirea regimului trecut. La doi ani dupa preluarea puterii, el a sustinut ca: "este foarte rau ca am cedat presiunilor care au impus imediat dupa ziua alegerilor sa nu se vorbeasca despre mostenirea lasata. Aceasta a fost una din marile prostii pe care le-am facut, deoarece nu poti sa construiesti ceva fara sa ai o imagine a nivelului in care te afli. Primul an de guvernare a fost anul descoperirii lucrurilor care nu se stiau...". Argumentul, valabil poate in urma cu un an, apare acum drept foarte subtire. Presedintele a lansat cateva "mari campanii", dar ele s-au stins treptat, transformandu-se in simple povesti de adormit copiii. O serie de "actiuni" ale anturajului sau le-au subminat constant, facand ca orice relansare a lor sa devina tot mai putin credibila. Pentru imaginea sa, dl presedinte ar fi trebuit fie sa se mentina strict in planul atributiilor sale constitutionale, fie sa intervina energic in functionarea administratiei, amendandu-i greselile, chiar facute de "oamenii sai". A spune acum ca: "La bucurat si la dansat stam bine, dar nu stam la fel de bine la asumarea responsabilitatii. Nu sunt raspunzator de ceea ce fiecare si-a inchipuit ca va fi. Raspund doar pentru ceea ce am facut si cu metafore de genul <<ati ucis speranta>> nu vom rezolva nimic...". Astfel de afirmatii inseamna a te deroba de proiectele pe care, inainte de alegeri, dar si dupa ele, le-ai reprezentat. Dl presedinte nu are, deci, nici o solutie.
Primul ministru, dl Radu Vasile, a gasit alte raspunsuri. La "intalnirea de lucru", sustinuta miercuri, 18 noiembrie, cu presa, a afirmat ca situatia este grava, dar... nici chiar asa. Lucrurile merg prost pentru ca, inconstienta, clasa politica ameninta mereu stabilitatea tarii. Daca Opozitia ar realiza ca nu reprezinta o alternativa la actuala putere, lucrurile ar merge mult mai bine. Pentru ca, desi impun conditii crunte, Fmi, Ue si Banca Mondiala vor semna, totusi, pana la jumatatea lunii ianuarie, acorduri financiare cu Romania, permitandu-i sa-si finanteze datoria externa si sa reduca presiunea financiara interna pentru perioada urmatoare. In rest, reforma si restructurarea se vor desfasura de la sine pentru ca, nu-i asa?, viata obliga la ele. Dl prim-ministru este sigur ca un deficit bugetar de 2% pe 1999, restructurarea Bancorex si inchiderea intreprinderilor nerentabile vor permite administratiei sa treaca hopul actual. Cine va aplica ultima masura nu se stie, dl Radu Vasile renuntand la nominalizari si termene. Iar cedarile in fata unor revendicari, poate corecte, ale angajatilor din marile intreprinderi nerentabile sugereaza ca, oricum, nu premierul va fi cel care va decide in privinta acestora. Fara sa o vrea, cu lejeritatea-i cunoscuta, el a formulat un raspuns: guvernul este prea slab ca sa faca ceva, administratia functioneaza prea arbitrar pentru a mai da o directie ferma evolutiei economice a tarii. Starea va fi depasita printr-o... asteptare in stabilitate.
Principalul lider al Opozitiei, seful Pdsr-ului, dl Ion Iliescu, sustine ca situatia grava a tarii se datoreaza incapacitatii actualilor guvernanti de a gestiona criza, de "a gasi solutii pertinente si realiste" pentru problemele economiei. Dupa liderul Pdsr-ist, guvernantii au gresit acceptand necritic solutiile organismelor financiare internationale, in special cele ale Fmi. "Anul 1999, prognozeaza el, va fi anul de varf al declinului economiei romanesti, un an mai prost decat 1998". Solutia, crede dl Iliescu, este cea a alegerilor anticipate, care "trebuie sa ofere Romaniei o noua majoritate, solida si stabila, capabila sa guverneze tara, sa stopeze declinul economiei si sa o readuca pe drumul cresterii economice. Pdsr a afirmat in mai multe randuri ca este dispus sa guverneze alaturi de acele forte politice care urmaresc aceste obiective". Daca dl Iliescu are dreptate cand sustine ca "situatia generala a tarii va accentua rupturile din cadrul coalitiei guvernamentale, dar si pe cele din interiorul unor partide aflate la guvernare", solutia avansata de el, cea a alegerilor anticipate, nu reprezinta, obligatoriu, calea cea mai sigura a iesirii din criza. Liderul Pdsr a desemnat obiectivele unei noi majoritati guvernamentale, dar atat el, cat si partidul sau, nu au definit in nici un fel modalitatile concrete de atingere a lor. Adoptarea, de exemplu, a solutiilor fostului si, probabil, viitorului partener de guvernare, Prm-ul, nu poate duce decat la accentuarea declinului. Prm-ul propune un etatism sporit, bazat pe renationalizari, si o reorientare spre piata estica. O astfel de formula, de tip autoritar, ar insemna insa aparitia unor noi probleme cu Occidentul, care a participat la privatizarea unor intreprinderi romanesti ce ar trebui, in consecinta, rascumparate si, pe de alta parte, nu ar duce automat la reconectarea la pietele estice, intrucat produsele romanesti, slabe calitativ, nu le pot concura pe cele ale Vestului, care a patruns deja acolo. "Solutiile" d-lui Iliescu nu sunt valabile.
Raspunsurile la intrebarile puse mai inainte ar trebui cautate, asadar, in alta parte. Ele pot fi gasite in structura actualei clase politice din Romania, in sistemul functionarii partidelor romanesti, in evolutia personalitatilor ce le conduc. Este, deja, un "loc comun" a sustine ca "schimbarea" din 1996 s-a produs datorita reactiei de dezgust a electoratului impotriva administratiei "tetragonalei rosii", dominate de Pdsr. Regimul Iliescu se proclama de stanga dar, pentru sustinatorii si clientii sai, practica o politica de dreapta. Grija sa cea mai importanta a fost ca, pe fondul mentinerii stabilitatii sociale prin masuri populiste, de tipul subventionarii - din banii contribuabilului - a celebrelor "gauri negre" ale economiei, sa asigure formarea unei oligarhii economico-financiare dependenta de el. Nici un mijloc nu a fost, in acest scop, evitat: de la raptul mai mult sau mai putin legal la acumularea salbatica, de la stimularea birocratiei administrative in blocarea investitiilor straine la vanzarea profitabila si preferentiala a unor active performante catre parteneri straini. Multe din marile averi ale Romaniei de astazi s-au format prin mijloace obscure, in acea perioada a "legii doar pentru catei". O oligarhie constituita astfel este datoare sistemului care a permis-o, putand fi - oricand - santajata.
Reactia alegatorilor in noiembrie 1996 a fost una morala. Cetatenii au respins politica duplicitara a regimului Iliescu, sperand intr-o schimbare de esenta a actului politic. Se astepta de la noua putere transparenta si decizie. Oamenii erau dispusi sa suporte rigorile "stransului curelei" cu conditia ca lucrurile, in sfarsit, sa se miste. Or, in loc sa procedeze la o schimbare radicala a sistemului, noii guvernanti au inceput sa utilizeze, cu o aplicare demna de cauze mai bune, mijloacele lui. Aceleasi formule ale stimularii clientelare, aceleasi practici nepotiste, aceleasi aranjamente obscure au continuat sa caracterizeze actele guvernarii, doar beneficiarii schimbandu-se. In ciuda pozitiei afirmate, de centru-dreapta, administratia a procedat la aceleasi masuri populiste ca si predecesoarea sa. Raspunderile s-au dispersat in continuare, in masa unei birocratii mentinute la locul ei, pe motivul "lipsei de cadre". Gluma cu cei 15.000 de specialisti nu mai are, acum, nici un rost. Toate mediile au observat, pe acest fundal, ca "marile campanii" de asanare morala a societatii civile romanesti erau sortite, de la inceput, esecului. Nu poti, desigur, bloca functionarea coruptiei altora atunci cand o permiti pentru ai tai. "Mostenirea" a fost, probabil, dezastruoasa, dar ea nu putea fi salvata administrand-o in acelasi fel.
Schimbarea sistemului ar fi trebuit sa insemne, in primul rand, o selectie riguroasa a membrilor clasei politice. Criteriile competentei si moralitatii au functionat insa de foarte putine ori. Selectia politicianista, pe criterii conjuncturale, a reprezentantilor publici ai partidelor, va avea - de aceea - efect de bumerang. Pentru ca nu a stiut sa opuna politicienilor fostei puteri un tip nou de activist politic, guvernantii actuali vor fi confundati cu ea. Regimul Iliescu beneficia de avantajul unui pilon fundamental, Pdsr-ul, un partid puternic pe langa care aliatii din "tetragonala" puteau fi considerati drept simple adjuvante. In noul regim, asocierea unor partide de dimensiuni apropiate a pus nu doar problema impartirii "placintei" pe baza de algoritm, ci si a mentinerii unui echilibru fragil intre ele. Asocierea partidelor actualei majoritati presupunea, in consecinta, un acord initial extrem de clar si decis, vizand - din perspectiva interesului national - amendarea transparenta in fata electoratului a oricarei deviante. Lipsa lui, sau - mai degraba - realizarea lui in formule secrete a permis santajul conjunctural practicat atat de Udmr, cat si de Pd, si chiar impunerea in posturile-cheie a membrilor unor formatiuni agreati de liderii altora. Debirocratizarea si descentralizarea au devenit, astfel, imposibile, pentru ca incalcau competentele "algoritmice", afectau - in masuri diferite - clientii unui partid sau al altuia. Lipsa unui acord transparent si ferm a permis si jocul interesat al personalitatilor, liderii diverselor partide ale majoritatii privind mai mult spre cariera lor viitoare decat spre colaborarea atat de necesara in prezent. Concurenta pentru un start avantajos la viitoarele alegeri a capatat, din aceasta perspectiva, formele cele mai aberante, mai dure. Rezultatele s-au vazut deja.
Protestele impotriva actualului regim anunta ca vremea iluziilor s-a dus. Daca guvernantii actuali nu vor realiza schimbari transante in raporturile dintre ei, daca nu vor trece la masuri decisive de asanare morala a propriilor actiuni, daca nu vor reusi deblocarea economiei, nu vor ajunge, probabil, la sfarsitul mandatului. Dar alegerile anticipate nu sunt, pe moment, o solutie. Stanga, asa cum o concepe dl Iliescu, este - practic- compusa din aceiasi oameni cu care a guvernat. Ea nu este o alternativa. Dreapta moderata, reprezentata de actuala coalitie, este pe cale sa se compromita total. Solutia va fi, aproape sigur, o formula de centru, cu oameni noi, necompromisi, deschisi spre interesul national. Ea nu va intarzia sa se impuna.