Festivalul Dakino
Karin Wegsjo
"Bucurestiul? Imi lipsesc cuvintele pentru a descrie frumusetea acestui oras"
O tanara regizoare suedeza obtine Premiul special pentru un film documentar, dedicat mult hulitei capitale romane: "Farmecul discret al Bucurestiului"
Adevarata minune! Exista straini care stiu sa descopere un alt Bucuresti decat acela al cersetorilor, al gunoaielor si al cainilor vagabonzi. Iar cand toate astea se-ntampla prin intermediul aparatului de filmat, minunea este cu atat mai mare. Am intrebat-o, deci, pe tanara, frumoasa si talentata regizoare a filmului, prin ce miracol si-a oprit privirile asupra Bucurestiului.
- In 1987 am venit pentru prima oara in Romania. Am stat doar o zi la Bucuresti. Era in martie, era frig, intuneric, o tristete coplesitoare. Am vizitat apoi Sibiul si Timisoara. Pretutindeni, am intalnit oameni minunati care, cu toata frica de atunci, erau calzi, sensibili, admirabili. Apoi, in 1992, cand mi s-a creat ocazia sa revin in Romania, teama disparuse. Am intalnit multa lume, persoane interesante, m-am simtit bine.
Cat despre Bucuresti, imi lipsesc cuvintele pentru a putea descrie frumusetea acestui oras. Este atat de plin de contraste, de locuri frumoase, frumoase, frumoase. Case splendide, cu arhitectura "belle-poque" sau moderna, cubista sau in stil romanesc-brancovenesc. Adevarate comori. Sigur, exista si spatiile uniforme si cenusii, Pantelimonul de pilda, cu bulevardele lui stereotipe si nesfarsite, cu blocuri urate, prost construite. Toate acestea la un loc dau Bucurestiului o nota aparte, foarte personala si nu lipsita de interes. Cat am stat la Bucuresti, am mers mult. In partea veche a orasului era muzica, treceam pe strazi si auzeam crampeie de melodii. In partea "noua", aceea cu blocurile uniforme si bulevarde largi, muzica murise. Nu se auzea nici macar o nota. M-am intrebat atunci cum ar reactiona cineva, venit din partea "veche" a orasului, obligat sa traiasca intr-unul din aceste blocuri. Acesta este unul din motivele pentru care am ales Bucurestiul. Celalalt motiv a fost ca cineva ca mine, venit dintr-o tara bogata, curata, linistita - Suedia, de pilda - simte ca, o data cu perfecta noastra curatenie, ne-am instalat in sterilitate si am pierdut ceva important: omenescul, caldura comunicarii, prezente din belsug aici, la Bucuresti.
In Suedia, totul este corect, suprafetele sunt perfecte, curate, fara fisuri, fara gropi. Nu se vede ca a trecut timpul peste noi. Aici, semnele timpului se vad, se simt la fiecare pas. Si chiar fetele oamenilor sunt aici foarte diferite. In Europa de Vest, ca si in Suedia, noi suntem toti la fel. Civilizatia creeaza inregimentari. Stiu ca si aici se vor mai schimba lucrurile. Chiar de la an la an, gasesc multe schimbari.
- Filmul dvs. este realizat in jurul a 6 personaje, oameni intre 20 si 99 de ani, pe care ii uneste acelasi sentiment: iubirea de "acasa". Cum v-ati gasit eroii?
- O foarte buna prietena mi-a recomandat-o pe "tanti Coca", Elena Popescu. Pe arhitectul Namescu l-am intalnit in casa parintilor unui prieten roman din Suedia. Andrei Baleanu si Ilinca Dobrescu mi-au fost prezentati de asistentul de regie Tudor Giurgiu, un admirabil coleg si un bun profesionist. Imaginea filmului e semnata de conationalul meu, Gunnar Kallstrm, unul dintre maestrii filmului documentar suedez.
- Aveti multi prieteni la Bucuresti?
- Multi si foarte apropiati de inima mea. In general, oamenii de aici, cand devin prieteni, sunt foarte deschisi, generosi.
- Si totusi, filmul dvs. este foarte trist. De ce?
- Pentru ca realitatea insasi este foarte trista. Viata este facuta asa. Timpul trece si, o data cu trecerea lui vine tristetea. Sentimentul de tristete vine mai ales de la cei care au participat la film, de la "personaje". Au fost atat de sinceri, de deschisi, iar in sufletele lor exista atata tristete... Asta se simte in film: inima "personajelor".
- Exista in film o scena in care un grup, destul de agresiv, va intreaba de ce filmati. Asa s-a intamplat intr-adevar?
- Da, s-a intamplat asa, dar nu in timpul filmarilor, ci cand am venit in Romania singura, in 1997, inainte de filmari. Eram echipata cu un aparat de fotografiat si cu o camera video si fotografiam detalii care mi se pareau mai interesante. La un moment dat, cand tocmai fotografiasem o casa mai paraginita, a venit la mine un barbat care m-a imbrancit si a vrut chiar sa-mi ia aparatul de fotografiat. Trageam amandoi de aparat, el era ca iesit din minti si nu a incetat decat atunci cand un trecator, rugat de mine sa intervina, l-a repezit, facandu-l "securist". Ca prin farmec, furiosul s-a potolit si incidentul s-a inchis. Dar tot timpul am simtit un fel de suspiciune din partea bucurestenilor. Este, cred, un fel de teama ca Romania sa nu apara cu o imagine proasta in lume. Si astazi, dupa atatia ani de la Revolutie, mai persista aceasta suspiciune. Si nu inteleg de ce. Eu vad detalii pe care cei care locuiesc in Bucuresti nu le iau in seama. Casele vechi, de pilda, isi au frumusetea lor si, chiar daca nu sunt proaspat varuite, sunt armonioase, pline de detalii surprinzatoare, fermecatoare.
- Ce proiecte de viitor aveti?
- Nu lucrez inca la un proiect anume, dar as vrea sa mai filmez si alte locuri din Romania.