Rapsodul dintre Motru si Jiu
Gheorghe Rosoga
"De mic copil, voiam sa-mi vad numele pe garduri si sa ma aud la radio"
"Gheorghe Rosoga este cantaretul nebun, care a inundat sufletele spectatorilor in valurile Jiului".
Asa scria intr-o cronica aparuta, cu mai bine de 20 de ani in urma, in Cehoslovacia. Anii au trecut, Gheorghe Rosoga a ramas acelasi cantaret patimas, descatusandu-si prea-plinul sufletului cand in jalea doinelor de dor de codru, cand in iuresul horelor ametitoare...Umbra de lautari ...Eu sunt nascut si crescut la interferenta a trei judete - Dolj, Gorj si Mehedinti - si cant Valea Motrului si Valea Jiului. Satului meu ii spune Gura Motrului, pentru ca acolo se varsa Motrul in Jiu. Acolo se aduna dorurile, cantecele, frunzele si apele. Dragostea de cantec o mostenesc de la tatal meu, Constantin Rosoga. Avea un glas extraordinar, canta foarte frumos si era renumit in zona. Parintii mei au fost tarani; tata stia sa puna plugul in brazda, iar inainte de asta parca mangaia tarana cu palmele... Noi suntem mai multi frati, eu am aparut al saselea, dar in viata au ramas numai patru. Am fost copilul nedorit al mamei, pentru ca atunci cand trebuia sa ma nasc eu, fratele meu cel mare urma sa faca nunta... Mama a fost pe la toate babele din sat, sa incerce sa scape de sarcina, pentru ca ii era rusine sa mai nasca un copil. Tata i-a zis: "Lasa-l, Marita, poate c-o fi fata", toti ceilalti fiind baieti. Dar n-a fost sa fie asa, iar ei s-au impacat cu ideea ca mai au un nazdravan in batatura... De mic, voiam sa-mi vad numele pe garduri si imi doream sa ma ascult la radio. Eram fascinat de Maria Lataretu, de Ion Luican, de Emil Gavris. Nu aveam radio, dar stateam pe la gardul vecinilor mai bogati si-i rugam sa dea mai tare... Tot asa ma furisam si la nunti, pe langa garduri, pentru a asculta lautarii. Nu o data, m-a vazut invatatorul si a strigat la meseni, aratandu-ma cu degetul: "Ia uitati, mai, ce face baiatul lui Codita, in loc sa stea la lectii!".Pe drumuri de tara - Bine faceati ! Astazi, copilasul care pandea lautarii a ajuns un cantaret reprezentativ pentru Oltenia... - Domnule, eu am fost dintotdeauna indragostit de cantec si simteam ca pot ajunge cineva! Trebuie sa va spun care a fost prima lectie usturatoare, data de d-na Emilia Comisel, care era presedinta juriului Festivalului Studentesc de la Bucuresti, din 1966; dansa mi-a spus: "Mai Gheorghe, tu esti oltean sadea, canti foarte frumos, dar nu ai personalitate, nu esti tu. Trebuie sa-ti gasesti drumul tau". Am inceput sa merg prin satele din zona mea, sa stau de vorba cu batranii. Nu voiam ca atunci cand voi fi dat la radio sa mai fie nevoie sa se spuna: "a cantat Gheorghe Rosoga", voiam sa fiu recunoscut, iar pentru asta trebuia sa nu mai imit pe nimeni, trebuia sa am un repertoriu numai al meu. Cu timpul, am ajuns sa-mi scriu singur cantecele, atat linia melodica, cat si textele, dar nu m-am indepartat de graiul popular si de vers. Deosebit de important este faptul ca pe o melodie anume nu trebuie sa se potriveasca decat anume versuri. - De unde va inspirati? - Versurile cantecelor mele sunt inspirate din viata de zi cu zi. Am cantece despre frunze, despre anotimpuri, despre pasari, cantece de plug, cantece despre ape... Eu vorbesc cu frunzele, cu pasarile, de parca ar fi oameni; au, si ele, viata lor. Sa va povestesc o intamplare: cu ani in urma, cand traia tatal meu, m-am dus la tara, pe la inceputul lui noiembrie. Tata matura frunzele la poarta, era ingandurat si-mi spune: "Imi pare rau de frunzele astea, asa de dragi mi-au fost, de cand au aparut pe craci... Tare as vrea sa am putere sa le pun in copac, sa fie din nou primavara. O sa le ingrop, mai Gheorghe, ca nu pot sa le las asa...". Plecand de la el, am fost tare impresionat si am facut versurile: "Bate vantul, frunza pica,/ O ia omul si-o ridica./ Sa mi-o scape de la moarte/ O ridica sa mi-o ingroape./ Omul, de-ar avea putere, le-ar pune pe ramurele/ Sa ramana singurele./ Nu mai bate, vantule,/ Nu dobori frunzele./ De ce lasi crengile goale,/ Ori tu crezi ca nu le doare?/ Nu le vezi cum se apleaca/ Si de tine se tot roaga?/ Iara vantul, ce-mi zicea?/ Voinice, nu blestema,/ Frunza n-o doboara vantul,/ Frunza mi-o doboara gandul." O alta intamplare care m-a cutremurat, petrecuta la mine in sat: o batrana astepta, de ani de zile, vesti de la fiul ei plecat la oras. Ea era convinsa ca baiatul ii scrie, dar postasul nu vrea sa-i aduca scrisorile, pentru ca ea e saraca si nu are ce sa-i dea... Eu eram, la acea vreme, invatator. Am scris eu o scrisoare, ca din partea fiului ei, si i-am dat-o postasului. Batrana a plans de fericire, i-a dat cateva oua postasului pentru ca i-a adus, in sfarsit, vesti despre copilul ei. Dupa cateva zile, femeia a fost gasita moarta in casa, cu scrisoarea sub crestet, cu scrisul sters de lacrimi... Asa s-a nascut un alt cantec al meu: "Trece postasul prin sat,/ S-or pus cainii pe latrat./ Bate-n toate portile/ Sa-mparta scrisorile./ O maiculita batrana/ Sade-n poarta si suspina,/ Il intreaba pe postas:/ Am vesti de la copilasi?"...Englezii luati de Jiu - Care a fost primul dv. cantec? - Cantecul cu care m-am lansat a fost "Motrule, apa grabita", care a aparut si pe un disc mic, de patru piese, pe care imi face placere sa le amintesc: "Turturica, turturica", "De-ar fi dorul calator" si "Jiule, haiducule". - Cu "Jiule, haiducule", i-ati fermecat pe englezi, acum mai bine de 25 de ani, cand ati luat Marele Premiu al unui festival international... - Trebuie sa va povestesc: dupa ce m-au ascultat, membrii juriului m-au intrebat despre ce am cantat, ce spune cantecul, ca pare o adevarata simfonie... Le-am spus ca Jiul este o apa, iar haiducul este un fel de Robin Hood al lor, un erou national. Strigatul de disperare coincide cu tasnirea izvorului, iar spre vale, se linisteste. Le-a placut si m-au premiat. Dar sa stiti ca acolo, in Anglia, a mai fost laureat un roman - nea Marin Balasoiu, care canta la cobza. Toti ceilalti participanti isi acordau instrumentele cu diapazonul, nea Marin insa scuipa pe degete si isi potrivea corzile dupa ureche, iar cand a inceput sa cante "Puica, fa!", i-a lasat pe toti cu gura cascata! Cand m-am intors acasa, tata deja stia ca eu luasem primul loc: "O venit pe la 12 noaptea la mine Mitru Gliga si mi-o spus ca a auzit de tine la Europa Libera. Ce sa fac, de bucurie am baut cu el o vadra de vin pana dimineata...". - Inainte de 89, toata lumea fremata la folclor, muzica populara era reprezentativa pentru romani... - Cred ca romanul este dornic si acum sa asculte muzica populara adevarata. Dar sa stiti ca inainte de 89 ceea ce se prezenta publicului era, intr-adevar, folclor. Acel cantec popular avea parfumul lui, era izvorat din intelepciunea poporului. Acum, ascultam la diferiti interpreti (care s-au inmultit ca ciupercile dupa ploaie) tot felul de facaturi: versuri fara nici o noima, rima nu mai este pereche, ci incrucisata, nu poti gasi originea liniei melodice, incepe prin Oltenia si se termina in specific moldovenesc sau banatean... Totul este o varza; la fel se intampla si cu costumele populare. Mai bine canti imbracat intr-o haina obisnuita, civila, decat sa-ti bati joc de portul popular. - Dv. de unde aveti costumul? - Costumul meu este gorjenesc, schileresc. Nu ati auzit de Dinca Schileru din Gorj? "A fost candva in Gorj, a fost Magheru/ Si neica Dinca Schileru,/ Geaba, geaba, neica Dinca,/ Geaba ai casa de sticla,/ Ca n-ai nici o ibovnica./ Eu stau intr-un bordei/ Si am noaptea cate trei,/ Dimineata cate zece/ Si n-am inima rece". - Acum se poate trai din cantat? - Se poate, dar nu numai din cantatul pe scena. Nu prea sunt spectacole, oamenii nu prea au bani, prefera sa stea la televizor, unde nu prea este prezenta muzica populara...Terapie cu doine si sarbe - Ce i-ati sfatui pe tinerii interpreti? - Daca nu sunt indragostiti de cantec, mai bine sa se lase. Sa fie deosebit de exigenti cu ei insisi. Pentru multi exista pericolul de a disparea inainte de a muri, daca nu iubesc si nu respecta ceea ce fac. Cantecul popular s-a nascut langa brazda, langa plug, acolo unde canta prima oara cucul si ciocarlia, acolo unde frunza fosneste altfel, unde izvorul susura... Folclorul nu va disparea niciodata. Omul de rand s-a nascut cu cantecul popular, cu el va muri. Interpretul, insa... - Aveti trac? - Da, am emotii inaintea fiecarui concert. Consider ca nu poate fi artist cine nu are emotii. Eu incerc sa fac o terapie muzicala a sufletelor spectatorilor, sa-i trec de la bucurie la lacrimi si de la lacrimi la bucurie, de la doina care te face sa suspini la sarba indracita... Ma bucur ca atunci cand apar pe scena se face liniste in sala, ca reusesc sa-i desprind pe oameni de pe scaune si sa-i trimit cu gandul si cu sufletul prin locurile lor natale... - Cine v-a servit ca model scenic? - Desi sunt oltean, am avut ca modele de barbatie artistica solisti ardeleni, pentru ca ardelenii sunt o combinatie intre forta barbateasca si catifelarea vocii, care iti mangaie sufletul. De la prietenul meu din Cluj, Dumitru Sopon, am invatat tehnicile de folosire a microfonului. El nu tinea microfonul la gura, ci in dreptul pieptului. Eu ii admir tare mult pe Dragan Muntean, pe Achim Nica, pe Nicolae Furdui Iancu. - Ce zodie sunteti? - Sunt Taur. - Sunteti casatorit? - Da. Mi-am cunoscut sotia prin intermediul fratelui ei, pe care l-am intalnit la Casa de Cultura a studentilor. El era student la Filologie si canta foarte frumos la acordeon. Ne-am imprietenit, l-am dus pe la mine acasa, iar tata, cand l-a vazut, l-a si intrebat: "Mai, Nelule, nu cumva ai o sora, ca sa te faci cumnat cu Gheorghe?". Asa m-am casatorit. Aveam 21 de ani, iar la 22 eram deja tatic! Avem doua fete, sunt chiar bunic! Una din fete este inginera, specializata in calculatoare, iar cealalta a terminat Dreptul si este judecator aici, in Craiova. - V-a sprijinit familia in cariera? - Absolut. Am avut tot timpul liniste, mi-am putut vedea de treaba. Sotia mea s-a ocupat de familie, de educatia copiilor. Fara familie nu cred ca as fi reusit. Asta cu atat mai mult cu cat eu nu am facut o profesie din cantat. Imi place sa cant numai cand simt eu, nu cant ca sa-mi castig existenta. In viata "civila" sunt... militar, sunt colonel la Inspectoratul de Politie Dolj. - Nu pot sa nu va intreb: cum se impaca... politia cu muzica populara? - Se impaca foarte bine. Cand am intrat in Politie, am pus conditia sa pot aparea pe scena. Nu au fost impedimente, desi unii erau tare contrariati ca un ofiter canta la televizor. Atat inainte, cat si dupa "89, am ramas acelasi Gheorghe Rosoga. Dar ma bucur ca acum nu mai sunt oprelisti... Atunci aveam emotii de cate ori cantam, de exemplu, balada "Cea, Priene": "Pe-un drum ratacit,/ Pe-un drum pustiit/ Trece un car cu boi/ Si plin de nevoi./ Iar in urma lui,/ In urma carului,/ Cu capu-n pamant/ Un om nacajit./ Bietul om striga:/ Cea, cea, Priene, cea!/ Prian il asculta/ De drum isi vedea/ Si-abia astepta/ Jugul sa-i ia,/ ..../ Ca poate-i ajunge/ De cand caru-mpinge,/ Caru-i greoi/ Si plin de nevoi...". Discutia mea cu marele cantaret s-a oprit aici. Peste putin timp avea sa intre in scena. L-am reascultat si eu din culise; cu sufletul am fost alaturi de aplauzele furtunoase din sala. Eram in inima Olteniei, la Craiova, dar oriunde canta in tara, Gheorghe Rosoga este la fel de bine primit de cei care il iubesc.