Monologuri Cu Scriitorii
Rodica Braga (Sibiu)
Tot mai pierzi vremea?
Mi se intampla in ultima vreme sa fiu intrebata nu ce mai scriu, ci doar daca mai scriu. Ghicesc in intrebare un substrat aproape niciodata magulitor. Adica, intrebarea directa ar fi: mai pierzi vremea, in loc sa te apuci de ceva rentabil? Zambesc, probabil tamp, si raspund: fac ceea ce am facut mereu. Niciodata nu am scris pentru bani sau pentru un comandament special. Am convingerea ca nu am fost si nu voi fi inregimentata in vreun fel. Probabil, din acest motiv, pot spune ca nu ma afecteaza prea tare tranzitia. Pentru mine, scrisul a ramas aceeasi nevoie de a o lua mereu de la capat, dupa fiecare carte tiparita, persecutata de ideea ca nimic din ceea ce am scris nu este important, nu este ceea ce ar fi trebuit sa fie. Totul ar urma sa mi se intample abia "de-acum inainte". De fapt, e o speranta care n-as dori sa fie implinita. Ce as mai face apoi? Ma simt bine in nelinistea pe care mi-o daruieste scrisul, imi este suficienta atingerea miraculoasa a lumii exterioare si singurul lucru pentru care cred ca merita sa ma agit este sa-mi asigur puterea de a gusta si descifra aceasta atingere. Iubesc cuvantul, dar, si mai mult, febra cautarii lui. O carte terminata si publicata nu pune capat dorintei de a scrie, nici unui acut sentiment al nerealizarii. Scriitorul, incurabil visator, persevereaza in a-si face promisiuni ca va afla, odata si odata, cuvintele care sa-l indrituiasca sa continue acest exercitiu, al scrisului, fara de care nu-si gaseste un loc, o justificare.
Viata literara nu cred ca este astazi altfel decat era inainte de 1989. Se traieste doar cu mai multa incrancenare, lasand in fata cortinei mai multe interese de grup, sau se traieste in izolare. Nimic nou sub soare. Total lipsit de importanta. Ca intr-o selectie naturala, viitorul ne va cerne pe toti si ne va stabili locul. Pana atunci, noua nu ne-ar ramane decat sa ne ingaduim unii pe altii. La urma urmei, nu este atat de important ce sau cine esti, ci cum esti.
Ce mai scriu? Am terminat un roman, pe care astept sa-l public de doi ani si ma indaratnicesc sa scriu versuri. Am ajuns tarziu la poezie (la a scrie poezie), incat pasiunea aceasta, ca orice pasiune tarzie, e acaparanta si exclusivista. Poemul ma face sa alunec intr-o nevarsta interioara pe care (la varsta mea) o resimt ca pe un dar nesperat. Astazi, cand viata ne face atat de putine daruri!