Cu doamna Amelia Pavel despre bucuriile unei vieti
La marginea cartierului bucurestean Balta Alba, intr-un bloc muncitoresc, locuieste in doua camere sufocate de carti doamna Amelia Pavel. Apreciat critic si istoric de arta, traducator, publicist, fragila doamna are, la 81 de ani, o vioiciune de spirit, o harnicie intelectuala si o energie miraculoase. Spre deosebire de alti varstnici, cantonati nostalgic in trecut, dansa are un viu interes pentru toate aspectele prezentului - de la politica, probleme sociale, polemici de idei si pana la mondenitati si sport, nici un subiect nelasand-o indiferenta, iar comentariile ei, pline de intelegere si umor, o fac un interlocutor mereu placut. Cand vad in jur atatia tineri plictisiti, deprimati sau cinici, nu pot sa nu ma intreb care e secretul doamnei Amelia Pavel, cu ce isi alimenteaza zilnic bucuria de a trai, pofta de a munci, puterea de a fi activa, in ciuda inevitabilelor suferinte ale varstei. Pe orice fel de vreme, strabate cu metrouri si autobuze orasul pentru a vorbi la vernisaje, a participa la simpozioane, a tine cursuri studentilor de la Arte Plastice, pentru a-si duce articolele si traducerile la redactii si edituri, ba chiar si pentru a onora invitatii mondene. Si nu doar in Bucuresti, ci si in provincie si, mai rar, in strainatate. Exemplu stenic de rezistenta la umilintele saraciei si greutatile cotidiene, doamna Amelia Pavel are darul de a pune o nuanta optimista in toate, de a nu lasa deznadejdea sa-si intinda tentaculele.
Am inceput discutia noastra prin a o intreba cum face ca sa nu-i fie niciodata urat, dimpotriva, sa-i fie cat mai frumos.
- Stiti, nu cred ca exista o reteta general valabila. Mai curand, exista o predispozitie genetica, influentata de educatie. In copilarie, ii spuneam uneori mamei "sunt fericita si nu stiu de ce", iar mama, tin minte, imi raspundea "fericita nu esti dintr-un motiv anume, ci pur si simplu pentru ca existi". Eu cred ca fiecare varsta are posibilitatile ei de fericire, constand mai ales in starea interioara de echilibru. Si mai cred ca doar cunoscand greutatile vietii, intr-un fel sau altul, poti aprecia frumusetile ei, pe cele simple in primul rand. In general, ma feresc sa vorbesc despre credinta in Dumnezeu, care e ceva foarte intim. Marturisesc insa ca prezenta lui Dumnezeu, colaborarea cu actiunea lui, sunt importante pentru starea de echilibru. In acest sens, de exemplu, inscrierea in organismul nostru fizic si psihic a ritmurilor firii favorizeaza starea de bine.
- Stiu ca sunteti nascuta in Bucuresti si ca v-ati petrecut sase decenii in cartiere centrale. Faptul ca acum locuiti la perifierie si ca trebuie sa petreceti ore in mijloacele de transport in comun, nu va necajeste?
- Am ajuns aici, "la Betoniera", dupa cutremurul din 1977 si, de ce sa mint, nu mi-e prea usor cu distantele. In schimb, am invatat sa cunosc oamenii simpli - sarea pamantului. Ma inteleg bine cu ei, sunt - cei mai multi - firesti, deschisi, intelepti. Este o ambianta, omeneste vorbind, mai bogata, mai variata si mai pitoreasca decat cea a cercurilor strict intelectuale. Imi place sa le ascult discutiile politice si "filosofice" de la piata, ma amuza sa vad cat de interesati sunt vecinii mei de cartier de chestiunile morale, de comportamente...
- In volumul dvs. memorialistic "Un martor in plus", aparut anul trecut, un personaj important e Bucurestiul, asa cum l-ati cunoscut de-a lungul secolului. Ce a mai ramas din Capitala copilariei si tineretii dvs.?
- Intr-adevar, sunt o bucuresteanca get-beget si nu numai prin nastere. Imi placea in adolescenta si prima tinerete sa iau la rand liniile de tramvai pana la capatul lor. In tranzitia blanda, la acea vreme, de la centru si semicentru la marginea de Bucuresti, intelesesem ca existau mai multe orase Bucuresti pe care le descopeream cu incantare. Era Bucurestiul discret, impozant, cvasi-oficial, al Pietei Palatului, cu Fundatia Carol si Biblioteca Centrala; era Bucurestiul bogatiei de familie, cu case somptuoase din zona gradinilor Ioanid si Icoanei; apoi era Bucurestiul comercial de lux de pe Calea Victoriei si Bulevardele Bratianu, Catargi, Elisabeta si Carol; era Bucurestiul intelectualilor, al liberilor profesionisti si al negustorilor instariti, Bucurestiul medicilor importanti si al profesorilor universitari, dar si al noilor imbogatiti de razboi. Cartierele bucurestene se deosebeau intre ele, dar exista o atmosfera comuna, de bunavointa, cumsecadenie si un pic de spirit de mahala balcanica - de altfel, simpatic. Toate acestea nu mai exista, nici chiar in cartierele fara demolari masive, unde casele in sine s-au pastrat. Atmosfera s-a schimbat.
- Dar cred ca cel mai mult s-au schimbat stilul de viata si mentalitatea oamenilor. Nu in bine...
- Schimbarea era inevitabila: circulatia haotica, autobuzele si tramvaiele supraaglomerate, cresterea - zic eu - artificiala si nejustificata a locuitorilor orasului cu aventurieri din toata tara, au anihilat acel spirit binevoitor si politicos al bucurestenilor de altadata. Cred ca propaganda facuta eronat, cu interpretari deformate, a economiei de piata, vorbindu-se de bani, avere si concurenta ca de niste valori in sine, induc in mentalitatea oamenilor lacomia, provoaca o confuzie totala a valorilor umane, a valorilor crestine.
- Doamna Amelia Pavel, o sa indraznesc sa va pun o intrebare ceva mai delicata. Stiu din cartea dvs. de amintiri ca parintii si fratele vi s-au stabilit in Franta imediat dupa razboi, si nu i-ati urmat. In anii "70, fiul si fiica dvs. au plecat si ei, si au facut cariere stralucite in Sua si Canada. Iar dvs. ati optat din nou pentru acasa. Poliglota, bun expert de arta, cu o cultura impresionanta, ati fi putut sa va castigati existenta oriunde in lume. Ce v-a retinut aici?
- Este o intrebare care mi se pune adesea, mai ales in ultima vreme. Principalul raspuns ar fi ca, probabil, in hotararea mea de a nu pleca din tara are un rol destinul. Stiti, in marile noastre decizii, motivele nu sunt niciodata unice si pot fi, chiar pentru noi insine, dificil de analizat. Copil fiind, am mai emigrat o data cu intreaga familie, la sfarsitul anilor "20. Am plecat la Paris ca pe vremea aceea, cu toata mobila, chiar si cu femeia de serviciu. Dupa un an ne-am intors: tatal meu nu s-a putut acomoda, voia acasa. Mie mi-a parut rau; ma simteam bine la liceul Molire si imi placea, vai, inca de pe atunci, ordinea, disciplina si punctualitatea. In anul 1946, cand parintii mei au plecat a doua oara, lucrurile stateau altfel. Aveam doi copii foarte mici, aici erau sperante, se redeschideau bibliotecile straine, veneau filme bune, apareau reviste... Unde si de ce sa pleci, in aventura? Pe urma, cand, din dimineata sosirii lui Vasinschi in tara, totul a inceput sa fie foarte rau si o plecare normala devenise imposibila, am inteles ca acum esentialul era sa-ti construiesti o libertate interioara si o disciplina interioara, cea religioasa de pilda. Conditiile de a putea candida la sfintenie in cotidian nu lipseau.
- Bine, dar mai tarziu, cand majoritatea celor care reuseau "sa iasa" nu se mai intorceau...? Si dupa plecarea copiilor?
- In 1968, la prima mea plecare in Occident cu o conferinta la universitatea din Kln, mi s-a facut acolo din partea radiodifuziunii germane propunerea de a ma angaja imediat la emisiunile culturale in trei limbi. Am ramas uluita. Cum sa expui tuturor sanctiunilor posibile copiii? Stiam ce inseamna sa ai rude in strainatate.
Pe urma... a fost prea tarziu. Aveam aici un rost - modest, dar la care tineam si tin: este un rost integrator, intr-un univers real, cel al locului la care ai dreptul fiindca faci parte din el. In acest sens, cred ca ne facem unele iluzii cu privire la cei din diaspora. Sunt iluzii cu privire la fericirea lor, la recunoasterea lor umana, dincolo de cea profesionala, oricat ar fi de acceptata si reusita aceasta. Iluzii cu privire si la bunavointa lor mult prea orgolioasa, plina de complexele superioritatii in raport cu noi, cei de aici. In cursul mai multor calatorii la Paris si in Germania, am avut prilejul sa ma conving de aceste atitudini, specifice de altfel vietii intr-un univers ireal, al fictiunii organizate, cum este traiul in exil si post-exil. Scrisorile fiicei mele din Canada descriu evocator aceste situatii.
- Copiii dvs. au realizat in Occident ceea ce, in tara, le-ar fi fost imposibil. Toma Pavel a ajuns o autoritate mondiala in domeniul semiologiei si literaturii comparate, cu volume publicate la cele mai bune edituri din lume, profesor titular la Universitatea din Chicago si invitat sa tina cursuri la mari universitati europene. Iar mezina, Veronica, este sefa Institutului de cercetari la vestita companie "Air Liquide" din Canada. Cum v-ati educat copiii, astfel incat sa reuseasca in viata, chiar in conditiile concurentei acerbe din Occident?
- Poate ca a fost o sansa faptul ca, atunci cand copiii mei erau mici, nu am putut, cu "dosarul" meu, lucra nicaieri. A fost bine ca i-am crescut singura, fara ajutorul si rasfatul unei "mamaie" si cred ca acest contact direct, permanent, intre copii si parintii tineri este esential. In plus, aveam o biblioteca bogata cu clasici francezi si germani, multe din carti lasate de parintii mei la plecare; o data pe saptamana, aveam in casa un cvartet de coarde, cu prietenii sotului, bun violonist, absolvent al Conservatorului. Pe vremea aceea, jocuri mecanice nu existau, in orice caz revolvere si pusti nu cumparam. In schimb, am gasit un mic teatru de marionete din lemn, cu "Scufita rosie" si "Capra cu trei iezi". Pentru fiul meu, pe atunci de 5-6 ani, a fost exact ce-i trebuia; observasem ca avea tendinta de a inventa povesti. Pe fiica mea, cu buna ureche muzicala, am dat-o la Corul Radio la 6 ani. In casa incercam sa mentin in fata copiilor o atmosfera senina, chiar daca la scoala aveau ocazia sa vada si sa simta pe propria piele ce insemna dictatura proletariatului. Totusi, la Liceul Mihai Viteazul, unde a invatat baiatul, si la Liceul Cosbuc - fata, existau profesori excelenti, care ocoleau cu abilitate minciunile si faceau scoala adevarata. In rest, e meritul lui Toma si al Veronicai ca au reusit, numai ei stiu cu cata munca. Sunt multumita de copiii mei si de cei patru nepoti...
- ...de departe. Aici sunteti singura, in cele doua camere de langa "Betoniera", traiti dintr-o pensie modesta, iar cartile, traducerile si colaborarile la reviste va ajuta doar sa va permiteti, uneori, "luxul" unui taxi, pe vreme rea, o consultatie la doctor, medicamente... Si totusi, nu v-am auzit niciodata lamentandu-va. Dimpotriva. De fiecare data cand vorbim, pomeniti doar in treacat, facand haz de greutati, pentru a ajunge la "subiecte interesante". Care pot fi o expozitie ce trebuie neaparat vazuta, un talk-show de la televizor, un articol de ziar, o carte nou aparuta. Sau, mai ales, studentii dvs. De obicei, varstnicii privesc critic si dezaproba tineretul, comparandu-l cu cel "de pe vremea lor". Dvs. comunicati foarte bine cu studentii, ii intelegeti, sunteti de partea lor. Cum se poate sterge marea diferenta de varsta, de cultura, de experienta?
- A fost o mare bucurie pentru mine cand, in 1992, mi s-a propus sa tin un curs la Facultatea de Istoria Artei a Universitatii de Arta. Pana in 1989, nu era posibil acest lucru, ca persoana cu rude in strainatate. Contactul cu studentii a fost imediat benefic; de incredere reciproca. Cred ca reziduurile, nu putine, ale mentalitatii interbelice in care am crescut, s-au reflectat in expunerile mele, ca si in atitudinea mea fata de studenti; la fel s-a trezit si in ei vocatia de a relua firele intrerupte de conformismul si rigiditatea comunista. Am observat la acesti tineri de astazi o foame de sens, careia am incercat sa-i ofer o hrana adecvata si, mai ales, sa-i ajut sa gandeasca singuri, neconformist si nepretentios, dar in si cu ordine, in respect pentru valorile adevarate si ma bucur ca din absolventii celor cateva serii m-am ales cu niste prieteni sinceri, cu care ma inteleg foarte bine, fiindca avem puncte de vedere comune.
P.S. Cand i-am telefonat, miercuri seara, sa-i spun ca am terminat de transcris interviul, doamna Pavel m-a rugat, daca pot, sa o sun "la pauza": urmarea la televizor meciul de fotbal Romania-Ungaria.