Povesti simple despre oameni adevarati
Statuia vie din Chiscovata
(O lectie de optimism)
Pentru un om sanatos, este de neimaginat cum reusesc sa supravietuiasca semenii nostri pe care boala ii priveaza de cele mai elementare drepturi: cel de a vedea, de a auzi sau a merge. Multi dintre orbi, surdo-muti sau infirmi sunt, insa, adevarate modele de vointa si optimism. Este si cazul lui Ion Toader din satul Chiscovata, judetul Botosani, un batran de 70 de ani pe care un reumatism sever l-a condamnat sa traiasca de 50 de ani imobilizat pe burta. Departe de a fi marcat psihic de infirmitatea sa, perfect lucid si cu memoria intacta, batranul ne-a dezvaluit, la cei 70 de ani ai sai, stiinta de a te bucura de viata.
Pe Toader Ion l-am gasit intr-o caruta cu coviltir, in camp, pe pamantul lui, acolo unde isi petrece verile. Din omul care in tinerete a fost inalt si chipes, nu a mai ramas altceva decat o masa diforma de oase invelite intr-o piele aproape transparenta si livida. De slab ce este, oasele i se contureaza clar chiar si pe sub pledul destul de gros cu care este invelit. Asezat pe burta, cu o mobilitate stranie a gatului, el isi rasuceste capul mult spre spate pentru a vedea mai bine cine trece pe drum, una dintre bucuriile lui fiind sa vada oamenii care merg, se misca, traiesc. In rest, nu-si poate misca decat degetele de la maini. Nu poate sa-si intinda bratele in fata, ele au ramas rasucite spre spate, de parca i-ar fi crescut invers. Intr-un contrast izbitor cu inertia trupului, degetele sunt extrem de mobile, cu ele batranul manevrand, pe la spate, niste bete, pene de lemn sau carlige cu care se ajuta. Cu un bat la capatul caruia se afla infipta o lingura, Toader Ion mananca. Mai are un bat cu un carlig la capat; cu acela omul se scarpina, isi trage caciula mai pe frunte sau o da mai pe spate ori isi trage mai aproape batista, rasfoieste ziarul cu o carte, se inveleste, trage coviltirul mai sus pentru a putea zari cerul ori florile. Pe langa el mai are cateva pene de lemn pe care le aseaza dedesubt, atunci cand oasele il dor prea tare sau trebuie sa stea pe o parte. Sub el, caruta are o "fereastra", pe unde isi face necesitatile fiziologice intr-o galeata. Toader Ion este un adevarat luptator. Viata lui intreaga nu este decat o lupta continua impotriva mortii. O dorinta de viata nestramutata si o vointa fantastica l-au facut sa supravietuiasca chiar si in aceste conditii, ba, mai mult, sa se declare multumit cu micile bucurii pe care i le ofera viata. "Bine ca vad si aud. Dar am cunoscut un orb, care nu stia ce culoare are lanul de grau, care nu a vazut niciodata un rasarit de soare, care citea pe degete si le stia doar din auzite. Apoi, am probat si eu, asa, sa stau cu ochii inchisi. Doamne pazeste! Asa intepenit cum sunt, eu vad, aud, ma bucur de facerile lui Dumnezeu. La boala mea, la durerea prin care trec eu, as fi putut sa raman si fara astia. Si mi s-ar fi scurtat viata de doua ori."
In fata lui, doar la cativa centimetri de gura erau doua castroane: intr-unul avea niste cartofi fierti, iar in celalalt - mamaliga faramitata. Toate acestea erau puse pe o musama pe care furnicile umblau in voie, urcandu-se chiar si pe om. In spatele carutei este legat un caine care isi anunta stapanul ori de cate ori trece cineva pe drum. Toader Ion ne priveste cu ochii lui mari, albastri. I se citeste bucuria pe fata, ca a venit cineva cu care sa mai stea putin de vorba. Ne-a povestit despre chinul lui cu glas molcom si greoi. "De 50 de ani stau paralizat asa. Nu am decat romatism. Prima data cand au inceput sa ma doara picioarele, aveam vreo 16 ani. Pe atunci, ma aflam in refugiu. Era in timpul razboiului si pana s-a incheiat armistitiu cu rusii am stat cantonati, adica eu si parintii mei, la niste oameni din judetul Romanati, acuma pare-mi-se judetul Olt. Va dati seama ca nu ne-a fost usor. Dormeam pe unde apucam si mancam ce prindeam, ca la noi in Moldova era foamete cumplita. Atunci, chiar imediat ce-am revenit acasa, i-am spus tatei ca simt o sagetatura asa, in talpi, ca ma doare rau de tot. Dupa aceea, starea sanatatii mele s-a inrautatit. Cand am implinit 22 de ani, eu nu ma mai puteam misca deloc. Cativa ani nu am putut sa-mi misc mainile defel. Am ramas apoi fara parinti. Mama a murit prima, prin "53, iar tatal meu cred ca a murit prin "61. De atunci, a trebuit sa ma descurc mai mult de unul singur, pentru ca nu avea cine sa ma ajute". Ion Toader isi povestea avatarurile vietii cu o liniste fireasca. Este perfect impacat cu conditia sa, aceea de-a nu se putea misca. De cum se desprimavareaza pana toamna tarziu, Toader Ion sta in camp, in caruta lui. "E mai bine decat in patul acela mic din casa. Casa, oricat ar fi de curata, peretii cat or fi ei de albi, e de-a uratu. E greu acolo. E ca in puscarie, unde stau cei care sunt pedepsiti. Aici, afara, e bine. Unde stau acum, erau numai flori zilele trecute, dar au cosit iarba. Vine toamna si oasele ma dor ingrozitor. Am tinut picioarele la soare acum un an, am crezut ca soarele ma va vindeca. Am crezut! Insa razele soarelui mi-au ars talpile si acum sunt numai rana." Nea Toader isi umple timpul intr-un singur fel: privind. Ii plac florile, oamenii care trec pe drum, copacii, pasarile cerului si cantatul cocosilor. "Cocosii mei au murit in primavara asta; ca a dat o boala in ei. Mi-au murit si vreo sase gaini. Ma mai iau asa, cu lumea, ca altfel e de rau. Dar oamenii se duc la camp, la treburile lor, doar nu or sta aici, cu mine."
Toader Ion sufera cumplit de singuratate. Pentru a auzi in preajma lui oameni vorbind, mai asculta din cand in cand la radio. "Imi place sa ascult la radio Europa Libera. Ascultam inca de pe vremea lui Ceausescu. Intr-una din zile, fiindca radioul era dat prea tare, a intrat militianul in casa si intamplator era la mine si factorul postal. L-a batut pe factor, ca mie nu a avut ce sa-mi faca. In timpul comunistilor a fost greu, nu ca o spun eu, o spun toate tarile, cand aud de comunism parca aud de moarte. Ei au distrus religia si bisericile."
Consultat de medici, atat in tara, cat si in strainatate, la boala lui Toader Ion nu s-a gasit nici un leac. El sufera de paralizie, un soi de reumatism. Medicii straini care l-au consultat au ramas uimiti in fata acestui caz. In afara faptului ca omul nu se poate misca, toate celelalte organe functioneaza perfect. Cauza paraliziei nu se cunoaste.
L-am lasat pe Toader Ion in caruta lui, in mijlocul campului, unde miroase a iarba proaspat cosita, a fan, unde se vede prima oara soarele rasarind, unde dis-de-dimineata canta pasarile si oamenii se duc si vin de la munca campului. El vrea sa le poata vedea si auzi pe toate, pentru ca asta este bucuria vietii lui. Laura Budai
Foto: Cezar Ciurlica