Odiseea Romanilor Basarabeni
(Daca le suntem frati, sa le cunoastem viata)
Morosanu Mihai
"Soarele nu rasare deocamdata la Bucuresti"
Morosanu Mihai s-a nascut in Basarabia, la 22 noiembrie 1939, in comuna Drepcauti, raionul Briceni, si este unul dintre supravietuitorii deportarilor si a regimului de detentie din fosta Uniune Sovietica. Copilaria si adolescenta i-au fost schilodite de umbra ucigasa a steagului rosu sovietic, infipt cu cruzime in pamantul Basarabiei. Povestea acestui om este una trista, cum triste sunt toate povestile deportatilor romani din Basarabia. Povestind, amintirile-i ineaca ochii de lacrimi, care siroiesc pe cutele sapate adanc in obraz. Ele curg precum apele tulburi ale Prutului, despartind visul cutremurator de realitate.
Dezradacinarea
6 aprilie 1949. O zi linistita de primavara, in care viata unui sat romanesc decurgea conform canoanelor stabilite de secole. Nimeni nu stia ca acea zi va deveni punctul de referinta al unei drame care se va consuma de-a lungul unor decenii. Totul a inceput cu arestarea tatalui familiei Morosanu, un om bland si cu frica de Dumnezeu, care a stiut sa depaseasca momentul critic al foametei prin inteligenta si prin pricepere:
"In aprilie 1949, ocupantii rusi l-au inchis pe tata, deoarece nu vroia sa se inscrie in colhoz. Era un om gospodar, cu toate ca nu avea mult pamant. Realizase, dupa ideea sa si cu mainile lui batatorite de munca, o oloinita pentru fabricarea uleiului de floarea soarelui, numai din lemn cioplit. Si fiindca se descurca binisor, angajand chiar si patru lucratori, a fost considerat chiabur si ".
Si fiindca familia sa nu putea ramane nepedepsita, ocupantii rusi au decis sa dea un exemplu celor care ar mai fi avut nechibzuinta sa se impotriveasca regimului de ocupatie, ordonand deportarea membrilor familiei Morosanu.
Patru copii, o mama bolnava si o bunica in varsta au trebuit sa plateasca tribut "vinei" de a fi oameni gospodari:
"Am fost pur si simplu arestati. La ora doua noaptea, cineva a batut la usa. Ne-am trezit cu totii, iar mama a intrebat: . Un consatean a spus: . Deschizand usa, acel om - care era un fel de activist, colaborator cu ocupantii rusi - a intrat in casa, iar in urma lui s-au bulucit trei soldati inarmati. Noi, copiii, la vederea armelor, foarte speriati, am inceput sa plangem si sa tipam. Mama a inceput sa planga si ea, si-i intreba pe soldati: . Acestia au imbrancit-o si s-au rastit: . Mama a reusit sa lege doua boccele cu haine si alte cateva lucruri, apoi am fost scosi din casa, dusi la gara si imbarcati in vagoane pentru vite. Pe drum am fost escortati de sentinele cu caini si soldati inarmati, ca si cand noi, o mana de copii si doua femei sarmane, eram niste criminali. Am stat doua zile inchisi in vagoane, fara sa plecam din gara - probabil pentru a se completa garnitura - apoi am plecat pe lungul drum, a carui destinatie nu o cunostea nimeni. Propagandistii rusi scrisesera pe locomotiva si pe vagoane ca trenul transporta voluntari pentru munca in alte regiuni ale Uniunii Sovietice."
Drumul
"Calatoria a fost inumana si plina de privatiuni. Cum am ramas in viata, numai Dumnezeu stie. Multi oameni au murit... Chiar in vagonul alaturat, a murit un batran. Pentru a nu pierde timp cu-ngropatul, l-au aruncat intr-un rau, ca sa nu-l manance ciorile. Cateva femei au nascut in tren. Imi amintesc ca o femeie a nascut intr-a patra zi de drum, cand am ajuns in apropiere de Kiev. Iar daca acasa mamele isi scaldau pruncii in apa calduta cu busuioc, acolo nu aveam apa nici cat sa le udam buzele sarmanelor femei. Copilul care s-a nascut intr-a patra zi de calvar, venit pe lume in conditiile vitrege ale unui vagon pentru vite, a trait si a ajuns un mare luptator pentru reintregirea neamului.
...Ni se dadea foarte putina hrana, numai peste sarat, si foarte putina apa, din cand in cand, astfel incat eram tot timpul insetati. La jumatatea drumului, intr-o localitate mai mica, o rusoaica se ducea spre casa cu o cobilita cu doua galeti de apa. Avand ferestrele vagoanelor uitate neacoperite, noi, copiii, am fost invatati sa strigam: (apa - n.a.). Acea femeie, miloasa, a venit la vagon si ne-a ridicat o galeata cu apa. Un barbat a coborat pe fereastra o bucata de sfoara cu un carlig din sarma si a tras galeata in vagon. Cand femeia s-a apropiat cu a doua galeata, soldatii au observat-o si au izbit-o cu patul armelor in piept, doborand-o la pamant. Pentru gestul ei de omenie, acea femeie a fost lasata pe caldaram, fara cunostinta.
O data la doua sau trei zile, trebuia sa coboram din tren, pentru nevoile fiziologice. Eram scosi pe rand, paziti , apoi se facea . . Lumea incerca sa afle de la soldatii din escorta care este destinatia convoiului: . La aceste intrebari, ei raspundeau zeflemitor: . Bunica mea, la un astfel de raspuns, i-a spus acelui soldat : . Toata lumea i-a admirat curajul, iar pentru noi, cuvintele bunicii au devenit un mod de imbarbatare. Credinta in Dumnezeu ne-a fost pavaza."
Siberia
"Am ajuns in Siberia abia in luna iulie, dupa un drum epuizant. Eram slabiti si sleiti de puteri, dar calvarul abia incepea. Am fost trimisi in regiunea Curgan, raionul Lebiaje, satul Vsoca. Cred ca nici animalele n-ar fi rezistat acolo. Marea majoritate a localnicilor ne era ostila. Catunul in care locuiam era populat de oameni fara suflet si fara Dumnezeu. Se imbatau, se bateau si furau de zvantau. Nu erau gospodari, nu aveau nici macar garduri la case. Nu era nici macar biserica in sat, si nici in satele vecine. Bunica - Dumnezeu s-o ierte - ne invata rugaciuni, iar seara ne asezam in genunchi si ne rugam la Dumnezeu sa ajungem din nou acasa, la pamantul pe care-l iubeam. Aveam o icoana, dosita de mama in boccelele luate de-acasa, pe care o pusesem deasupra usii, si o candela care statea aprinsa aproape tot timpul.
...Locuiam intr-o locuinta cu patru camarute, in care stateam opt familii. Erau -50 grade C afara, iar noi aveam cate un singur rand de geamuri la ferestre. Iarna, cand inghetau geamurile, mama se ruga la Dumnezeu ca acestea sa nu se sparga, caci sigur am fi murit congelati. Ne duceam dupa lemne, dar niciodata nu simteam caldura. Totusi, Dumnezeu ne-a dat zile.
...Nu am fost ajutati cu nimic. Nici o rubla, nici macar un cartof stricat pentru a ne putea potoli foamea. Sora mai mare, care avea 14 ani, s-a apucat de croitorie; sora mijlocie, in varsta de 11 ani, s-a dus sa munceasca la o ferma de porci. Bunica, fiind batrana si bolnava, a lucrat ca paznic. Orice venit, oricat de mic, era strict necesar pentru procurarea hranei. Altfel, erai sortit pieirii. ...Cea mai ieftina mancare erau cartofii. Dar noi nu aveam bani si nu puteam cumpara nimic. Pana cand am inceput sa lucram, mama a vandut cateva din putinele lucruri pe care le luase de-acasa, ca sa ne poata asigura hrana. Pe o fata de masa cusuta de mana, a luat 30 de litri de lapte. Un asternut de pat, foarte frumos brodat, l-a schimbat tot pe lapte, vreo 25 de litri. Incet-incet, tot ce-am luat de acasa s-a dus in schimbul mancarii, in afara de un udeal (plapuma - n.a.) cu care ne inveleam, pe care nu-l puteam vinde.
...Imi amintesc ca mama a plecat sa cumpere cartofi la 40 de kilometri de catunul nostru, fiindca erau mai ieftini. Era iarna. Afara era viscol, iar temperatura era de -50 grade C. Mama, imbracata doar cu un palton moldovenesc si o salinca pe umeri, a carat sacul cu cartofi pana acasa. Cand a intrat, nu mai putea nici macar sa se miste. Vecinii nostri moldoveni au venit si au luat-o cu un tol afara, au frecat-o cu omat ca sa isi revina, dar degeaba. A stat la pat sase luni si nu a mai putut lucra niciodata.
...In primul an, am primit pachet de acasa, de la bunicul meu. Ne-a trimis un kilogram de malai si putina branza. Nici macar o plita nu aveam in acel loc. Mama a facut o mamaliguta pe pirostrii. Ei bine, acea mamaliga mi s-a parut cea mai buna mancare de cand e lumea, atata foamete faceam acolo.
...Primii doi ani am trait in colhoz. Doar in al doilea an am avut dreptul la 400 kg. de grau, pentru un an de munca. Ne-am bucurat enorm. Ne gandeam ca de-acum nu mai murim de foame.
...A doua vara ne-am imbolnavit de malarie; medicamente nu erau, dar mama a preparat leacuri stiute din mosi si ne-a salvat. Era un medic tocmai la trei sate departare, dar nu a venit niciodata sa vada pe cineva de la noi din casa.
...In acel an, in Vsoca a venit un moldovean de-al nostru - l-am recunoscut dupa vorba - cu o caruta cu un cal, iar in caruta era un butoi plin cu branza de oi, pe care o adusese la vanzare. Cand ne-am auzit limba, am fost asa de bucurosi, ca nu ne mai puteam opri din plans. Acel om era identificat cu un frate, cu un parinte drag. Plangeam impreuna, si ne imbarbatam: ."
Rusificarea
..."Terminasem doua clase; eram in clasa a 3-a cand am fost deportat. Eram un elev bun. Acasa, profesorii ma laudau. Acolo, nestiind absolut deloc limba rusa, am fost inscris din nou in clasa I, ca de altfel toti copiii care doreau sa se duca la scoala, indiferent de varsta. Era nevoie de acest lucru pentru a ne putea rusifica, pentru a ne face sa ne uitam graiul. Mergeam la scoala pe jos, la trei sate departare.
Am terminat patru clase. Tatal meu a fost eliberat si a fost adus si el in Siberia. L-au adus grav bolnav, pe targa. Nivelul nostru de trai s-a inrautatit, acum avand de hranit o gura in plus. As fi facut tot posibilul sa-i vad sanatosi si satui. Dar acest lucru era imposibil. Asa ca dupa terminarea celor patru clase, am lepadat scoala si m-am dus sa muncesc. Si m-am angajat intr-un loc unde copiii, de regula, nu aveau voie sa lucreze: la siscornita (tocatoare - o masina care taia marunt paiele pentru vite - n.a.). Era extrem de greu; veneam acasa si cadeam frant de oboseala. Am lucrat acolo doi ani. Intr-o zi, masina mi-a tras manusa la cutite si mi-a taiat mana dreapta.
...Nemaiputand munci, am reluat scoala. Mi-a fost foarte greu, fiindca a trebuit sa invat sa scriu cu mana stanga, sa-mi creez noi deprinderi, deoarece atunci, copil fiind, imi era greu sa depasesc acest handicap. Imi amintesc ca directorul solvhozului a fost doar amendat si totul s-a musamalizat. Am continuat scoala si am absolvit sapte clase."
Intoarcerea acasa
"In anul 1958 ni s-a dat drumul din Siberia, dar nu aveam dreptul sa ne intoarcem in Moldova. Am riscat totusi si am mers la sora mamei, in satul vecin, la Criva, care era la granita cu Bucovina. Am facut tot posibilul sa invat in satul meu natal, in limba romana, in limba mea materna. Am inceput clasa a Viii-a si atunci am auzit pentru prima data de Eminescu si de Creanga. Se introdusese ortografia literara si vocabularul nou: nu se mai spunea chisior, ci picior; sase, sapti - se pronuntau sase, sapte. Atunci am auzit prima data de Alecsandri, atunci am cunoscut emotia poeziilor romanesti. Din pacate, deprinderile pe care le capatasem in Siberia, de a studia limba rusa si de a scrie cu grafie chirilica, nu ma mai avantajau cu nimic. Luam numai note de 2 la scris, ceea ce era foarte rau. Dar mai bine nu puteam scrie, pentru ca nu cunosteam limba literara. Stiam sa vorbesc putin, dar nu cunosteam gramatica deloc. In rest, aveam numai note de 5. Cand am terminat 10 clase, conducatorul clasei mi-a scris pe fisa ca am fost deportat din R.S.S. Moldova si ca pana atunci nu devenisem membru al Comsomolului (fostul nostru U.T.C. - n.a.). Cu toate acestea, trimitand aceasta caracterizare la Chisinau, am fost admis la facultatea de matematica-fizica, sectia fizica. As fi dorit sa urmez facultatea de constructii, dar handicapul meu nu-mi permitea sa urmez cursurile acesteia. Am insistat la decanul facultatii si el mi-a explicat ca la volumul mare de desene pe care urma sa le fac la cursuri, nu voi putea face fata. I-am promis ca daca nu voi face fata examenelor, ma voi transfera singur la fizica. Mi-a spus: , si am putut merge la examen. Am luat la ambele probe - inclusiv cea de desen liniar - nota 5, ceea ce era excelent."
Studentia revolutionara
..."La 12 octombrie 1964 se sarbatoreau 40 de ani de existenta a Partidului Comunist, si era si ziua nationala a Republicii Moldova. Am constituit un grup de 25 de studenti si am pregatit coroane de flori, pentru a le depune la statuia lui Stefan cel Mare. Insa Kgb-ul aflase, iar statuia era pazita de doi militieni. , ne-au intrebat cand ne-am apropiat. , le-am raspuns noi. Atunci, ne-au spus, evident, in ruseste: . Totusi, n-am dat inapoi si, unul cate unul, am inconjurat soclul statuii cu flori. Am pastrat un minut de reculegere. In acest timp, in parc se adunasera vreo 40 de militieni de la brigazile speciale. Ne-am pierdut in multime, multumiti ca am putut face un astfel de gest, dar cu inimile batand gata sa ne sparga pieptul.
In acelasi an, ocupantii rusi au vrut sa stramute monumentul lui Stefan cel Mare in fata cinematografului . Cum ar fi putut sa stea Stefan cel Mare, cu crucea in mana, in fata acestui cinematograf? Asa ca am mobilizat studentii sa ia atitudine impotriva acestui act. Astfel, am strans vreo 3000 de semnaturi ale studentilor de la patru institutii superioare, care s-au declarat impotriva mutarii monumentului.
La vederea acestui numar de semnaturi, autoritatile au sistat stramutarea statuii lui Stefan cel Mare. La sapte zile de la aceasta, am fost dat afara din facultate, sub acuzatia ca fac propaganda antisovietica."
Intemnitarea
"Au urmat doi ani de calvar; am fost persecutat de Kgb, apoi mi s-a inscenat un proces, la dosarul meu adaugandu-se o noua acuzatie: complot impotriva puterii sovietice. Am fost judecat si condamnat la trei ani de inchisoare, fiind plimbat prin diferite locuri de detentie: Odessa, Haricov, lagarul Rostov. Lagarul era construit special intr-un loc unde conditiile de viata erau total neprielnice. Exista acolo o apa foarte amara, care te imbolnavea de la simpla ei degustare. Regimul lagarului era de exterminare, nu de detentie. Apa, vant, batai! La Rostov, pe Don, in raionul Matveev Curgan, era o temperatura cu vreo 3-4 grade mai scazuta decat la noi. La prima impresie, clima parea buna. Dar fiind o regiune de stepa, vantul geros, uscat, ne trecea iarna prin oase.
Cand am ajuns, inca de la poarta lagarului am fost strigat si dus la zampolit (omul care se ocupa cu educatia politica a detinutilor). Ceilalti stateau inca dupa poarta. Acest zampolit era denumit (purcelul), deoarece el era acolo ca un rege: mereu zambitor, rosu la fata si multumit de sine.
M-a luat la intrebari, bineinteles, in ruseste: . Stiind ca nu-mi putea face mai mult decat sa ma bage la inchisoare, unde deja ma aflam, i-am spus: si m-am asezat pe un scaun. S-a holbat la mine si mi-a repetat: . Din acel moment, a devenit cel mai aprig dusman al meu.
In lagar nu am fost insa la nici o munca. Nu aveam nici un fel de activitate, iar timpul trecea groaznic de greu. Era ceata, era foarte frig si am scris acasa, sa-mi trimita ceva de mancare, deoarece apa aceea amara, chiar daca era fiarta, strica gustul oricarei mancari. Prima data cand am baut, la nici o jumatate de ora m-am si grabit la toaleta... Tin minte, odata s-a spart teava de alimentare cu apa a lagarului si ne-au adus apa din cel mai apropiat sat, cu cisterna. Cand am baut, mi s-a parut ca-i aghiazma, asa gust bun avea. In aceeasi scrisoare, am scris sa-mi trimita o haina groasa, prin care sa nu razbeasca vantul acela naprasnic. Cand mi-au sosit pachetele, gardienii mi-au spus: . L-am luat pe cel cu mancare. Cand mi s-au dat bocanci, nici macar nu m-au intrebat ce numar port. Cerusem nr. 43 sau 44, deoarece in cei pe care-i aveam nu-mi incapeau obielele. Am primit un nou raspuns pe care nu-l pot uita: . Am stat in acel loc blestemat 2 ani si 10 luni.
In 1984, la 24 mai, am fost ridicat si anchetat timp de patru zile la Kgb. Atunci, a venit de la Moscova un securist special. I-am spus si acestuia:
I-am citit pe Marx si Engels, iar in lucrarile lor, nationalismul era un lucru pozitiv. , scria acolo. Eu nu am ignorat niciodata drepturile unei minoritati. N-am avut nimic impotriva sa-si vorbeasca limba materna. Insa in momentul in care eu ma adresam in romaneste, mi se spunea: ."
Epilog
Dupa toate acestea, dl Morosanu a fost dat la o parte. Falsii patrioti si-au pus tricolorul la rever, si-au ascuns carnetele de partid si si-au dosarele de la Kgb. Au iesit la tribune cu discursuri pregatite de oameni specializati, au castigat increderea maselor si acum conduc destinele unei natii ratacite, care nu-si mai poate gasi radacinile. Pana cand?
Ingenuncheati de ideologia si opresiunea rusa, basarabenii au ajuns niste oameni blanzi si fricosi, care au ca motto zicala . Dar lasitatea fata de interesele nationale trebuie eradicata pe ambele maluri ale Prutului.
Sperante
- Ce-ati simtit in toti acesti ani?
- Neputinta. Nu mi-au fost niciodata indiferente neamul romanesc, limba romana si istoria marilor nostri inaintasi. Dupa toata suferinta indurata, vedeam ca tot ceea ce se facea impotriva regimului de ocupatie era in zadar.
- Mai sperati in Unire?
- Nu poate fi vorba de unire, ci de reintregire! Speranta este un dar divin, insa genocidul ocupatiei rusesti, schimbarea mentalitatii oamenilor din Basarabia, deformarea istoriei si a culturii a indepartat populatia de aspiratiile normale de reintregire a neamului. Intregirea neamului se va face, cu siguranta, atunci cand Basarabia va fi condusa de un adevarat patriot. Noi, basarabenii, vom mai avea mult de asteptat. Romania nu face nici un pas in aceasta directie. Soarele nu rasare deocamdata la Bucuresti.
- Aveti vreun mesaj pentru romanii de dincolo de Prut?
- Fratii nostri romani sa nu ne uite, iar conducerea Romaniei sa nu mai stea cu mainile in buzunare, ci sa ridice pumnul in sus, sa-si ceara drepturile istorice si sa nu creada ca daca renunta la Basarabia, Bucovina, Herta si toate celelalte teritorii, vor fi mai bine primiti in Europa.