La multi ani, George Mihaita!
"Acum, cand am implinit 50 de ani, spun cu mana pe inima ca cea mai frumoasa perioada a vietii mele a fost copilaria"
Incredibil, dar adevarat! Vesnic tanarul, foarte talentatul actor de teatru si film George Mihaita a implinit, de curand, 50 de ani! Incredibil, pentru ca, in ciuda anilor destul de multi care au trecut de cand a detinut unul dintre rolurile importante din filmul lui Lucian Pintilie - "Reconstituirea" - Mihaita si-a pastrat aerul juvenil si zambetul curat.
- Draga George Mihaita, trebuie sa recunosc chiar de la inceputul conversatiei noastre, ca eu am o marota! Si anume: de cate ori "iscodesc" o personalitate artistica, un om anume, care prin activitatea lui inseamna ceva in viata Cetatii, un om care a reusit sa se afirme - chiar si cu pretul unor mari sacrificii - il intreb de unde a pornit. Si o fac pentru ca, de-a lungul anilor, mi s-a confirmat ideea lui Andre Maurois, care sustinea ca oamenii puternici, oamenii echilibrati si care si-au ajuns scopul in viata sunt cei care au avut o copilarie fericita. V-am vazut de curand in spectacolul de mare succes "Palaria florentina" si ceea ce m-a uimit in primul rand in "prestatia" dumneavoastra a fost acea inocenta pe care o aveti in privire. O privire de copil. Un copil, ce-i drept, cam sugubat...
- Cred ca inocenta asta vine de pe stalpii gardului care imprejmuia casuta noastra de la Moreni. Si de pe dealurile din imprejurimi. Acum, cand am implinit 50 de ani, pot sa spun cu mana pe inima ca cea mai frumoasa perioada a vietii mele a fost copilaria. Am si acum in nari miresmele padurii care incepea chiar de langa casa noastra. Aud si acum - uneori - linistea care ne cuprindea imprejurimile o data cu lasarea serii. Nu pot sa uit bunul simt al parintilor mei.
- Cu ce se ocupau parintii dumneavoastra?
- Tatal meu era mecanic auto de camioane. Si mama mea vindea la "Paine". Erau oameni extraordinari. Din pacate, s-au dus cam de multisor. Oricum, tata a apucat sa vada "Reconstituirea"... Am doi frati, unul mai mare - jurist la Moreni, iar celalalt, mai mic, este secretar general de redactie la Revista "Salut Generatia Pro!" ...Am facut scoala primara la Moreni, apoi am continuat cu Liceul de Muzica de la Ploiesti... Eu cantam la acordeon. De ce la acordeon? Pai, la pian n-as fi putut canta pe dealuri, asa cum imi placea mie sa cant la acordeon. Nici cu vioara nu aveam eu mare legatura... In atmosfera din casa noastra se potrivea mai bine acordeonul... M-au dat la acordeon, pentru ca parintii mei au simtit ceva, cum ca ar fi un sambure de artist in mine...
- Dar "chemarea" pentru acordeon cum v-ati descoperit-o? Ati imprumutat vreun acordeon de la cineva?
- Cand eram mic, cantam intr-una. Iar ca instrumentist... cantam pe fundul de mamaliga... Bateam fel de fel de ritmuri... Mama, vazandu-mi... pasiunea, mi-a zis intr-o zi: "Stii ce? Daca vrei, iti luam un acordeon... Bine?". Sigur ca am vrut... Asa ca parintii mei - Maria si Constantin - au facut ceva eforturi si mi-au luat un acordeon... Apoi, vazand ca ma descurc oarecum, asa, dupa ureche, tot mama a zis: "Trebuie sa facem ceva cu baiatul asta!". Si m-au dat la Scoala de Muzica. Intre timp... cantam pe la botezuri... Tin minte, cum era orasul mic, ma chemau de colo-colo...
- Ce fel de... "repertoriu" aveati?
- Ei... cam restrans... cam acelasi! Muzica populara, asta mi se cerea... De pilda? De pilda: "Cand eram pe Ialomitaaa", "Perinita", "Trandafir de la Moldova"... Cam astea...
- Si primeati ceva bani pentru "programul" asta?
- Mda. Primeam si ceva bani. Sau nu. Adica, ma duceam asa, pentru ca aveau si ei, parintii mei, obligatiile lor. Adica aveau prieteni, aveau rude care spuneau: Uite, imi botez si eu copilul, asa ca... tare ne-am bucura daca ar veni Franzeluta sa ne cante la acordeon, cand cu botezul...
- "Franzeluta"?!
- Da, "Franzeluta"! Asta era... "pseudonimul" meu de mic. Pai normal, nu? Daca mama mea vindea la "Paine"!... Abia cand m-am facut mai mare am devenit Gigi... "Gigi... Amoroso"... Dar sa revenim la scoala de muzica... Cum la scoala de la Ploiesti nu exista sectie de acordeon, m-au dat la sectia de... flaut. Numai ca, drept sa spun, flautul nu s-a prea legat cu felul meu de a fi... Asa ca am stat vreo doi ani acolo. Si-apoi, am revenit la Moreni, la liceu. Trebuie sa recunosc ca in timpul liceului am tot fost bufonul clasei, adica al scolii. De aceea, bineinteles, toti ma sfatuiau sa "dau" la Teatru... Oricum, deja din clasa a 8-a eu "activam" ca artist amator - stiti bine ca miscarea de amatori era foarte bine dezvoltata la noi in urma cu cateva decenii...
- Lucru care n-a fost deloc rau!
- Lucru care n-a fost deloc rau, intr-adevar. Ba chiar dimpotriva. Pe la colectivele astea de artisti amatori au ucenicit destul de multi viitori mari artisti ai filmului si teatrului romanesc... Asadar, activitatea mea de la "Casa de cultura" din Moreni, si anume de la Clubul "Flacara", mi-a prins foarte bine. Aici cantam si la acordeon, dar interpretam si diferite scenete, monologuri. Sa stiti ca plecam si in turnee cu astfel de spectacole. Erau spectacole combinate si cu muzica populara. Aveam destul de mult succes, noi, astia de la clubul "Flacara". "Evoluam" pe la Sinaia, prin imprejurimile Morenilor. De la Moreni a plecat si un alt, foarte iubit de mine, actor, Ovidiu Schumacher...
- Cum reactionau parintii dvs. la aceste succese artistice? Va intreb, stiut fiind ca multor parinti li se pare ca profesiunea de artist este una ... riscanta. Daca nu chiar... "neserioasa"...
- Aaa, parintii mei erau "topiti". Mama mea, cel putin... La drept vorbind, eu eram "adoratul" ei... Mama era constienta ca eu pe ea o mostenisem. Si in ce priveste inclinatia spre muzica, si in ce priveste Teatrul. Era fericita sa constate ca "aschia nu a sarit departe de trunchi", cum se spune...
- Si la I.A.T.C. cum ati ajuns?
- Pai... multa vreme nici n-am indraznit sa visez la asa ceva. Pentru mine, in anii aia - "60 - Teatrul era asa, ca un tel nebunesc, de neatins... Noroc cu parintii mei care, ca orice parinti mult prea subiectivi, erau convinsi ca eu, daca o iau pe drumul asta... reusesc. Asa ca m-au trimis la Bucuresti sa dau la Teatru. Numai ca, neavand cunostinte, neavand pile, neavand relatii... m-au trimis si ei cu ce-au putut. M-au trimis cu o sticla de lichior de cacao - s-o dau si eu cui o sa cred de cuviinta. Asa ca eu m-am prezentat la Secretariatul Institutului si i-am dat sticla asta doamnei secretare Stefanescu. Asa o chema: Stefanescu si mai nu stiu cum... La primul "hop", am picat. Apoi, am primit o telegrama la Moreni, cum ca au mai ramas cinci locuri libere pentru toamna. Cum s-ar zice, intr-un fel, eram retinut. Numai ca, sincer sa fiu, am intrat printre ultimii. Mai exact, eu si cu Mircea Diaconu am intrat chiar ultimii... Nici nu ne venea sa credem. Ne uitam unul la altul, noi doi cu mutre de tarani, apoi la aia, frumosii admisi din primul foc, d-astia, cu figuri de printi... si ne ziceam: "Bai, Mircea, cand o sa fim si noi ca astia? Sa ne bage lumea-n seama?!... Bine-nteles ca niciodata!". Ca sa fiu mai sigur de mine, pana sa dau din nou - am urmat un timp cursurile Scolii populare de arta. Asadar, am revenit dupa ce am picat, am "dat" din nou si... am fost admis... Si iata ca abia acum, cu prilejul acestei - foarte imbucuratoare pentru mine - aniversari, am aflat detaliile primirii mele la I.A.T.C.
- Adica?
- Adica acum, cand am implinit cei... 50 de ani, am primit o diploma semnata de Sanda Manu. Si iata ce scrie pe diploma asta semnata de draga mea profesoara, Sanda: "Hazul adevarat este o floare rara. Si copilul asta a venit cu un buchet" - a spus, in 1966, marea artista Eugenia Popovici, cand "baietelul" batea la usa scolii de teatru. Dar n-as vrea sa trec asa, in goana, peste "radacinile" mele. Printre binefacatorii mei, ai destinului meu, trebuie neaparat sa-l amintesc aici, unde vorbim despre mierea copilariei mele, pe bunicul meu. Pe neasemuitul meu bunic, care avea car cu boi, care povestea nespus de frumos...
- Cum il chema pe bunicul asta nazdravan?
- Cum sa-l cheme? Ghita! Ghita Mihaita! Statea tot in Moreni si era tare hatru! El pleca de-acasa si venea dup-o zi, doua... Asa ii era obiceiul. Pleca cu carul cu boi cu tot. Si, intre timp, bunica afla ca traia cu una, cu alta... Si se supara foc, bineinteles. Si-l tot intreba: "Da" de ce faci mai, asta?". Si el zicea: "Taci, fa, ca pe tine te pastrez!"... Si a pastrat-o...
Vorbim, minute in sir, despre aceasta minunata si vesela vreme a copilariei, despre amintiri incarcate de haz si ras. Si totusi... - Si totusi, cum de v-a ales Lucian Pintilie pentru un rol mai degraba dramatic, acela din antologicul film "Reconstituirea"? Tocmai pe dvs., care de tanar ati avut acel aer "hatru", mostenit de la nazdravanul de bunic Ghita Mihaita?
- Aici a functionat geniul lui Pintilie.
- Poate ca ar fi interesant sa ne povestiti mai cu amanunte aceasta magnifica "aventura" a dvs...
- Pai... a fost cam asa... Pintilie a venit sa ne vada. Cauta niste tineri actori pentru probe. Eu eram in anul intai. Gaitan era mai mare cu un an. S-a uitat la noi indelung si-apoi ne-a chemat sa dam probe la Sinaia. Chiar pe rolurile pe care le-am jucat in film. Stiam cate ceva despre Pintilie, stiam de filmul lui, "Duminica, la ora sase". Un semn bun pentru noi, adica pentru mine si pentru Gaitan, a fost ca dupa probe ne-a spus, sec, doar atat: "Sa nu ne tundem si sa nu ne bronzam". Asta a fost asa, ca o parere. Dar dupa vreo doua saptamani in care "ne-a fiert" bine, am primit de la echipa de filmare fiecare cate o telegrama, in care eram instiintati ca am luat rolul. Si... tot asa, laconic, ca sa nu ne tundem si sa nu ne bronzam...
- Cred ca erati lesinati de emotie la gandul ca faceti cate un rol la Pintilie... Si inca ce rol! Si ce film!
- Da si nu! Eram si foarte tineri... Eu aveam 20 de ani. Gaitan - 21. Nu ne prea dadeam noi seama ce noroc cazuse pe capul nostru! Cea mai buna dovada a acestei sublime inconstiente a fost faptul ca, la incheierea filmarilor, eu l-am intrebat pe Pintilie - mai in gluma, mai in serios - cam cand imi da si mie un rol mai important... El a zambit si mi-a spus doar atat: "Stai sa vezi filmul!".
- Si, dupa ce ati vazut filmul, nu vi "s-a urcat la cap" - cum se spune intr-un mod nu tocmai academic?
- Nu, nu mi s-a urcat la cap. Poate si pentru ca eu am fost crescut de niste oameni modesti, pentru care viata inseamna o truda continua. Oamenii astia nu ametesc usor. Parintii mei m-au dirijat bine. Ei au pus niste caramizi adevarate la temelia sufletului meu... Sigur ca da, mi-am dat seama - n-aveam cum sa nu-mi dau seama - ca filmul asta a iesit asa... ceva cu totul deosebit... Dar mi-am vazut mai departe de viata mea, asa cum decursese ea mai inainte. Ce-i drept, n-am avut parte nici eu, nici nimeni, de ovatii la premiera...
- Pentru ca "Reconstituirea" nu a avut parte de o premiera in adevaratul sens al cuvantului.
- Intr-adevar, prezentarea filmului a fost vaduvita de orice fast. Mai bine zis, filmul a fost bagat pe "usa din dos" la "Luceafarul"... A stat acolo, necomentat, vreo luna de zile, dupa care a fost retras la fel de discret precum a aparut. E bine sa se stie ca, la vizionare, un tovaras oarecare - nici nu mai conteaza cum il chema! - a spus ca "filmul asta trebuie inchis intr-o camera si inghitita cheia"...! Cum sa fi avut el, filmul adica, premiera pe care ar fi meritat-o?!
Vorbim, iarasi, minute in sir, despre modul cum lucra Pintilie, despre modul cum le sugera actorilor unele stari, ca sa-i faca sa intre mai usor in "pielea" personajelor.
- Ati avut parteneri magnifici la "Reconstituirea". Cum era Emil Botta, cum se comporta el, acest mare actor, acest subtil poet, in fata unor foarte tineri parteneri?
- Botta era un om din alta lume. Era un spirit sosit din sfere inalte. Dar nu afisa acest lucru. Era de o modestie iesita din comun. Aproape sfielnic, chiar si in fata noastra, a "pustilor" din echipa... Pentru noi era un exemplu de profesionalism. Era punctual, venea cu rolul invatat pe dinafara... In timpul liber, nu stia cum sa ne arate mai multa prietenie. Ne facea mici cadouri. Fetelor din echipa le aducea flori. Participa la jocurile noastre - unele naive ori chiar stupide. Nu stiu cine inventase o prostie de joc. Adica: ne adunam mai multi laolalta, seara dupa filmare, in salonul cel mare al vilei in care eram cazati la Sinaia. Si se stingea lumina. Si apoi improvizam un fel de "horror", cum i se spune azi. Adica ziceam ca printre noi este un maniac, un ucigas specializat in strangulari. Si, rand pe rand, intram, fiecare dintre noi, in "pielea" ucigasului. Cum totul se desfasura pe intuneric, trebuia sa ghicesti, dupa felul cum te sugruma, care e faptasul. Scumpul de Botta era atat de delicat, atat de... poet pana si in aceasta joaca prosteasca, incat, dupa delicatetea cu care iti atingea gatul - necum sa te "sugrume" - il ghiceai imediat! Botta radea din te miri ce! Cine-ar fi zis, vazandu-l pe scena in rolurile lui, adesea monumentale, ca el poate fi atat de copilaros... Am fost si la el acasa, "veniti, copiii mei, pe la mine!". Traia intr-o simplitate de monah. Cateva mobile vechi, un covor curat, cateva flori intr-un pahar cu apa.
- Iar George Constantin?
- Un actor imens - dupa cum se stie. Si de o bunatate nesfarsita! Un om adesea vesel. Dar de o veselie... trista, daca pot spune asa... Pe-atunci era si el relativ tanar... Avea vreo 35 de ani... Se juca mult cu vorbele... Calambururi de tot felul facea. Unele mai... deocheate. Ne facea pe toti sa radem in hohote. Ne trata pe toti de la egal la egal. Si pe noi, baietii, si pe Ileana Popovici, "fata" din film, si pe cei doi foarte tineri operatori... pe Sergiu Huzum si pe Dinu Tanase... Unde s-au dus vremurile alea?
- Daca ar fi sa mentionati doua-trei puncte importante din cariera dvs. de actor de film, care ar fi ele, in afara de "Reconstituirea", bine-nteles?
- "Accident", al lui Sergiu Nicolaescu si "Omul zilei", al lui Dan Pita. Mi-au placut filmele astea, adica ce-am facut eu in filmele astea, pentru ca cei doi regizori au avut curajul sa "rupa" tiparul in care se obisnuise lumea sa ma aseze, distribuindu-ma in "contre-emploi". Adica, la Nicolaescu (cu care am avut bucuria sa fac multe filme!), am aparut in rolul unui hot de masini. Un rol "negativ" Un rol principal. Iar la "Omul zilei", Pita m-a distribuit in rolul unui colonel de securitate. A trebuit sa-mi las acasa... privirea inocenta. Am "sarit" asadar din tipul de "baiat cumsecade" in opusul lui... In teatru, am avut mai multe roluri pe contre-emploi... Drept sa va spun, daca mi-ati cere sa fiu sincer v-as raspunde ca intre Film si Teatru, eu aleg Teatrul. E direct, e Viata. Nu poti minti pe scena. In film, le mai ametesti... Ce-i drept, am avut parte si de cativa mari regizori. Mai demult - Giurchescu, Valeriu Moisescu, Galgotiu. Iar acum, Horatiu Malaele.
- N-am vorbit deloc despre ultimul dvs. hobby: Presa.
- Pai... "hobby"-ul asta nu e tocmai nou. E o pasiune pornita inca din "90. De fapt, e si mai veche. In urma cu vreo douazeci si ceva de ani, corespondam cu tinerii - aveam o rubrica in "Scanteia tineretului". Pe vremea aceea, eram "coleg" cu Cristoiu, cu Horia Alexandrescu. Rubrica s-a bucurat de mare succes. Tinerii mi se adresau direct si-mi cereau parerea in tot felul de probleme. De-atunci, am fost atins de acest microb al presei. Anii au trecut, a venit Revolutia, toata lumea s-a apucat sa faca ceva, eu mi-am zis "hai sa fac o revista!". M-am imprumutat de o groaza de bani, am riscat, n-am dormit nopti de-a randul de griji si de spaima zilei de maine. Ma trezeam la 3 dimineata transpirat de frica... Si totusi, am demarat afacerea! Am pornit la drum cu Cristoiu, el mi-a dat curaj s-o facem. La inceput revista s-a chemat "Salut!", acum se cheama "Salut, generatia Pro!". Ma rog la Dumnezeu sa fie sanatos acest unic Adrian Sirbu. Redactorul sef adjunct al revistei este... zic gurile bune "un foarte bun gazetar!". In plus, el este mandria vietii mele, se numeste Tudor Mihaita si este... fiul meu. Lucram cot la cot. Cel mai adesea, Tudor vine primul la redactie si pleaca ultimul. Este student in anul 4 la Facultatea de Jurnalistica. Il iubesc nespus! De altfel, alaturi de fiul meu, eu iubesc toti adolescentii. Ca atare, am scos o lege in tara asta. Da, da! Si anume: a 2-a duminicaa a lunii mai din fiecare an este declarata "Ziua adolescentilor". Deci, eu am propus si s-a aprobat de Senatul Romaniei, de Presedintie, totul e aprobat, parafat etc. E lege! Iar de la anul, ea va deveni zi internationala. Sper!
- Care este cel mai frumos cadou pe care l-ati primit de ziua dvs.?
- Cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit sunt un ceas de la fiul meu si o diploma semnata de Sanda Manu. Acum, la incheiere, va rog sa-mi permiteti sa o citesc in intregime: "Hazul adevarat este o floare rara. Si copilul asta a venit cu un buchet.", a spus marea artista Eugenia Popovici, in 1966, cand "baietelul batea la usa scolii de teatru. Acum, baietelul este un mare actor, o vedeta." Diploma este emisa de Uniter.