Mama, tata si "derbedeii"
Spargeri, violente, chiul de la scoala, minciuni - noile generatii de copii ridica probleme.
Dar oare sunt de vina doar ei?
Sunt momente de care ne temem cu totii. Usa se deschide, patru baieti si trei fete navalesc in vagonul de metrou. Inca niste copii. Sa tot aiba 14, cel mult 15 ani. Toti cu cate o cutie de bere in mana. Isi dau branci si hohotesc cu voci stridente. Dau cu picioarele-n scaune. Bat darabana cu pumnii pe ferestre. Amenintarea pluteste in aer. Calatorii isi coboara intimidati privirile in podea sau se uita afara pe geam, unde nu e nimic de vazut. Orice, numai sa nu se implice.
Totusi, unul dintre ei nu e iertat. Un barbat, vizibil bolnav si in varsta, solicita un scaun, ca sa se aseze. Unul din baietandri il apostrofeaza obraznic: "Te cauta moartea acasa si tu te plimbi prin oras". Barbatul tace. Hoarda chiuie de satisfactie. Pentru ea, mitocania e o distractie pe cinste. "Mortala!"
Asemenea scene se repeta zilnic si pretutindeni in Bucuresti. De ce devin oare copiii nostri atat de brutali? De ce fura, de ce lovesc, de ce urla? Ce se petrece cu ei?
Camelia Doncea, un psiholog specializat in probleme legate de copii si adolescenti, care lucreaza intensiv cu "subiecti" proveniti din diverse medii sociale, si-a format - pe baza unei indelungate experiente - puncte de vedere demne de interes.
Indiferenta care ucide
Principala cauza a comportamentului agresiv, manifestat de numerosi adolescenti, este faptul ca ei nu gasesc in familie un sprijin real. Tinerii isi acuza parintii. Dupa parerea lor, acestia se preocupa prea putin de viata pe care o duc copiii, de dificultatile pe care le intampina. Si comunica prea putin unii cu altii. Astfel, copiii n-au posibilitatea sa capete incredere in ei insisi. In loc sa fie echilibrati si siguri pe sine, ei sunt profund timorati, lipsiti de sentimentul propriei valori. Ia nastere un cerc vicios: nesiguranta genereaza frica, iar frica, la randul ei - ura si agresivitate. Orice copil simte nevoia sa fie important pentru parintii sai. Si sa aiba convingerea ca ei il vor apara, oricat de grav s-ar intampla sa greseasca el la un moment dat. Ca poate conta pe ajutorul lor. Ca ei il vor invata sa traiasca.
Eroii strazii
Multor copii le lipsesc modelele de urmat. Tatal si mama nu intra in discutie. Caci viata lor nu e asa cum si-o inchipuie si o doresc copiii. Interesul lor pentru cariera, pentru bani, pentru o reputatie intacta - acest stil de viata n-are farmec, ii lipseste neprevazutul. Si atunci, adolescentii prefera sa urmeze exemplul prietenilor, care stiu sa traiasca palpitant, care "dau tonul". Nu conteaza cum, principalul e ca se intampla ceva...
Lipsa de dialog
Tinerii sufera, atunci cand parintii au prea putin timp pentru ei, cand le intampina problemele cu un suras ironic, cand nu-i iau in serios, cand nu-si fac vreme pentru o discutie de la suflet la suflet. Ei nu-si dau seama de faptul ca parintii sunt adesea nesiguri ei insisi, ca nu stiu intotdeauna ce atitudine trebuie sa adopte intr-o situatie sau alta. Dar, daca tatal si mama nu stiu ce e bine si ce e rau, cum ar putea s-o stie mai tarziu fiii lor? Daca nimeni nu jaloneaza o cale, daca nimeni nu trezeste in copii respectul fata de existenta altora si nu le ofera un model de toleranta, unde isi vor gasi ei reperele necesare?
Criza de sentimente
Multi parinti incearca sa-si adoarma constiinta incarcata. Acaparati de profesie si de alte obligatii, nu le ramane suficient timp ca sa se ocupe de odraslele lor. Ei isi compenseaza absenta sentimentala prin cadouri. In loc sa-si stranga copiii in brate, le cumpara iertarea cu bani. Aceasta este o fundatura fara iesire, caci copiii au nevoie sa comunice zilnic, sa se destainuie, sa fie mangaiati si alinati. Sa se simta ocrotiti. Sa aiba sentimentul ca langa ei se afla in permanenta cineva care ii supravegheaza si ii iubeste, care poate sa-i sfatuiasca si sa le dea o mana de ajutor, cand au probleme.
Daca parintii se sustrag acestei raspunderi, copiii cauta de cele mai multe ori tovarasia cuiva care le poate oferi toate acestea. Chiar daca numai in aparenta. Astfel, bandele de minori devin o compensatie pentru lipsa relatiilor de familie.
Cateva prejudecati care trebuie revizuite
"Copilul meu nu ma asculta"
Protestul si revolta fac parte din procesul de dezvoltare a personalitatii. Ele nu pot fi combatute altfel decat printr-o pozitie consecventa. Parintii trebuie sa ramana la punctul lor de vedere. Dar sa-l sustina cu argumente. Si lucrul cel mai important e acesta: trebuie sa personificati in fata copilului dumneavoastra calitatile pe care le asteptati de la el. In caz contrar, va pierdeti creditul.
"Copilul meu vine acasa cu note proaste"
Mai intai de toate, nu va panicati. Un copil care "functioneaza" ireprosabil la varsta pubertatii constituie mai degraba un motiv de ingrijorare. Tinerii doresc sa afle cat de importanta este persoana lor pentru parinti, daca sunt intr-adevar iubiti sau numai apreciati, in functie de note si de rezultatele obtinute la examene. In clipa cand se indoiesc de dragostea parintilor, ei refuza deseori sa mai invete. Daca le marturisim si le aratam limpede dragostea noastra, ei isi regasesc cel mai adesea elanul. Parintii ar trebui sa incerce, de asemenea, sa afle daca exista probleme pe care ei nu le cunosc si care creeaza copilului o anumita tensiune psihica.
"Copilul meu nu vorbeste cu mine"
In acest caz, comunicarea in interiorul familiei s-a intrerupt. Parintii nu trebuie sa se simta ofensati si, sacrificandu-si orgoliul, vor trebui s-o reia, mereu si mereu, de la capat. Uneori, adolescentii nu-si dau seama ce anume nu e in ordine cu ei. E rolul parintilor sa ii ajute sa descopere cauza crizei. Insa trebuie sa ne ferim sa le dam intruna indicatii si ordine. Tinerii vor sa simta interesul nostru fata de ei, participarea noastra la problemele lor, dar nu suporta cicaleala si interdictia.
"Copilul meu n-are idoli"
A-l vedea pe unul dintre idolii sai dand gres - aceasta este o experienta dureroasa pentru un adolescent. Dar el nu intelege nici faptul ca nu trebuie sa urmeze orbeste un "zeu" fals. Ca trebuie sa-si asume singur raspunderi si sa ia hotarari care merita luate. Parintilor le revine sarcina de a-si incuraja copiii in aceasta directie. Din cand in cand, pot fi chiar si autocritici, le pot marturisi tinerilor ca si ei au comis greseli in viata, ca n-au avut intotdeauna un comportament exemplar.
"Copilul meu fura..."
Micile abateri de la "calea cea dreapta" fac parte din agitatia caracteristica pubertatii, din teribilism. Ele marcheaza desprinderea de copilarie. Asa ceva nu transforma automat un adolescent intr-un infractor. Cateodata, cu gesturile de acest tip, el incearca pur si simplu sa atraga atentia asupra sa. Atentia parintilor, ca si a tovarasilor de generatie. Parintii trebuie sa-l faca sa inteleaga ca furtul si, in general, orice lezare a drepturilor altor persoane nu reprezinta o modalitate potrivita de a obtine stima celor din jur. Un amanunt demn de retinut: rareori "calca stramb" tinerii ai caror parinti stiu in fiecare moment unde sunt si ce fac copiii lor.
"Copilul meu e xenofob"
Incercati sa aflati ce anume cauta el in aceste grupuri xenofobe. Admiratie din partea altora? Un sentiment de forta? Caldura unui cuib, surogatul unei familii? Dupa cum declara tinerii, acestea sunt adevaratele motive care-i determina sa intre intr-o banda. Dar nu e niciodata prea tarziu sa daruiti copiilor acel lucru caruia ei i-au dus atata timp lipsa: contactul afectuos cu dumneavoastra. Ei sunt realmente timorati si nesiguri, se ascund in spatele urii si al gesturilor agresive. Totusi, oricat ar fi de greu, parintii trebuie sa se straduiasca sa refaca legatura cu copiii lor. Adriana Rotaru
"Includeti in paginile revistei si pagini cu copiii-problema"
Draga redactie,
Desi savurez cu placere paginile dvs., de ani de zile, si i-am contaminat si pe altii, eu as vrea sa va cer un sfat mai delicat, mai jenant pentru mine. Am un copil, baiat de clasa a Vii-a. De mic a fost cam neastamparat, cu semne de cleptomanie, zic eu. Am incercat cum m-am priceput sa le inabus din fasa: cu severitate, cu sfaturi, exemple, prin intermediul altora cu multa experienta, oameni integri, dar n-a mers nimic. A scazut total la invatatura; il inlatur dintr-un anturaj de copii slabi la invatatura, indisciplinati, cu abateri si isi gaseste altii si mai si. Il scap cu fiece zi din mana. Nu-l pot inscrie deloc in parametrii normali: a fugit de acasa, chiuleste, minte. Prin mass-media auzim tot mai des ce fapte pot face minorii: viol, crima, spargeri?! Deja sterpeleste bani, face bisnita cu lucrurile lui, mai e un pas... Cum sa actionez? Am ramas singura cu el, nu mai are tata. Ce ma sfatuiti? I-ar fi de folos o Scoala de corectie? Sau ar insemna o calificare in indeletnicirile sale?
Va scrie o mama plangand. Abordati, va rog, si aceasta tema. Unde putem apela? Si astfel de scoli unde sunt? Ce program au? Cum se ia legatura cu ele? Alta masura stricta de indreptare nu mai este? Un psiholog i-ar putea fi de folos? Sunt aceiasi specialisti ca si pentru adulti? Mi-e tot mai amar sufletul din zi in zi. Astept un ecou la aceste randuri.
Va multumesc ca existati si-n speranta ca veti completa paginile publicatiei cu experiente de viata, sfaturi pentru acesti minori-problema, incerc sa sper la o primavara si-n sufletul meu.
Cu respect,
Augustina
P.S. As avea o idee, dar n-am cui s-o exprim si probabil n-ar fi luata in seama. De ce nu se-nfiinteaza niste scoli cu program de internat, contra cost, pentru asa-zisii copii-problema, care sa functioneze chiar si in vacante? Noi suntem la serviciu, stressul e zilnic: "Unde e? Ce face?".