Ceremonialul Prieteniei
Cuvintul Prietenie nu poate fi scris decit cu litera mare cind vine vorba de pictorul Ion Dumitriu. Cei care-l cunosc si au avut macar o data ocazia de a intra in atelierul lui de pe str. Biserica Amzei stiu ca Dumitriu oficiaza prietenia. El pune apa la fiert pentru ceai de cum ii treci pragul si, chiar daca esti cu ochii pe pereti si cauti sa vezi ce tablou e nou, te trage cu discretie spre galantarul cu cutii de ceaiuri gruzine, indiene, rusesti, englezesti sau ceaiuri autohtone de fructe de padure: "De care vrei?". Nu tablourile lui sint importante, ci gustul tau pentru un ceai sau altul, cel mai mic detaliu prin care tu, vizitatorul, ai putea sa te simti mai bine, mai bine decit acasa, mai bine decit oriunde pe planeta.
Prietenia e ceremonial in sanctuarul Prieteniei care se numeste Atelierul Dumitriu prin fiecare obiect adus acolo, de la pietre sau radacini aruncate de mare la tarm pina la chei vechi, fiare de calcat, obiecte de portelan vechi, fringhii si cristale, in general obiecte frumoase, facute de mina pe vremea in care mai existau artizani. Ele au fost culese din talciocuri, din suri, din natura, din poduri parasite sau de la demolari de case si alese dupa frumusetea lor anume pentru a-si gasi locul in atelier si a delecta ochiul Prietenului. Ochiul nici nu le poate ignora, acea parte din fiecare om care simte si iubeste frumosul pur si simplu nu se poate opune atractiei speciale pe care frumusetea savant combinata in toate acele obiecte o exercita. "Lumea, chiar in gropile ei de gunoi, contine si frumosul, trebuie doar sa stii sa-l descoperi" - spune in intregul sau atelierul inainte de a-ti arata vreo pinza iesita din mina maestrului. (De altfel, acestea - mai ales cele recente - sint de regula intoarse cu fata spre perete, ca niste mirese pudice. Fac exceptie doar citeva lucrari mai vechi care par a fi acolo de cind lumea). Cind ceaiul e gata si invadeaza atelierul cu arome se trece la alte faze ale ceremonialului Prieteniei: ti se arata serii lungi de diapozitive sau poze color din ultimele deplasari ale Maestrului. Sigur, nu sint decit rareori peisaje si acestea nu au mai niciodata aerul impersonal de carte postala. Sint iarasi obiecte, unghiuri inedite, umbre lungi, porti transilvane cu broaste metalice de sute de ani, vopsele scurse amestecate cu rugina pe tabla unui vapor, structura intima a lemnului sau geometria futurista a unui viitor acoperis de casa de lemn abia iesita din mina dulgherilor. Abia intr-un tirziu, ti se arata, si doar daca insisti, si doar in numele Prieteniei, pinzele mai noi, cele asupra carora autorul inca isi mai simte propria-i indoiala planind. Cred ca tot din ceremonialul Prieteniei fac parte si cele cinci minute dinainte de plecare pe care Maestrul ti le cere ca pe un favor pentru a curata atelierul, a spala dusumeaua si a lasa geamurile deschise pentru aerisire. Da, vor veni mereu alti prieteni si ceremonialul va continua. Lumea exista pentru ca exista pe lume Prietenia. Numai asa se explica de ce la Ion Dumitriu, Prietenia devine pur si simplu o forta a naturii. Cind un prieten aflat in mare cumpana a avut nevoie de ajutor, Ion Dumitriu a fost capabil sa intoarca lumea pe dos pentru a ajuta acel prieten. O stiu pentru ca prietenul aflat la ananghie eram chiar eu si lumea intreaga s-a mirat atunci cum de au fost adusi la aceeasi masa oameni care pina atunci se ignorau sau se urau, cum a mobilizat de la opinca la vladica si cum a reusit indirect sa influenteze el, un om aproape necunoscut, parlamentari si guvernanti, industriasi si artisti, jurnalisti si oameni de pe strada. Explicatia este aceasta credinta in Prietenie ca forta a naturii.
Prieteni, Dumitriu insusi se afla in aceste zile in mare cumpana cu sanatatea. Dumnezeu, pentru ca exista, trebuie rugat de noi toti sa-i ramina prieten si sa-l lase printre noi pe acest monument al Prieteniei de care avem atita nevoie. Mircea Nedelciu