<b> "Blestemul partidelor romanesti"
Presa a comentat pe larg, saptamana trecuta, decizia Consiliului National de Coordonare al Pd de revocare din functia de vicepresedinte al partidului a lui Adrian Severin. Filmul evenimentului, desfasurat sambata, 19 septembrie, la sala Dacia din Capitala, arata ca aceasta revocare a fost "cu cantec". Aproape jumatate (189) dintre cei 401 de delegati prezenti au fost impotriva deciziei impuse de conducerea Pd. Daca se accepta ca 10 voturi, anulate pentru "vicii de forma", erau favorabile fostului ministru de externe - dupa cum au sugerat presei unele surse din Pd - atunci se poate spune ca Adrian Severin a fost recuzat, metaforic vorbind, doar cu 2 (doua) voturi impotriva. Dupa statut, cele doua voturi - rezultat al unei optiuni unice peste jumatatea matematica a celor prezenti - nu erau suficiente pentru o asemenea hotarare. Majoritatea publicatiilor au subliniat, de altfel, conditiile speciale in care s-a desfasurat sedinta, inclusiv unele proceduri ciudate care i-au fixat rezultatul final.
Nu are rost sa reluam aici momentele mai importante ale intrunirii. Pe masura indepartarii de data tinerii ei, apare tot mai clar ca ea nu a fost convocata pentru afirmarea sustinerii conditionate a cabinetului Vasile, cum prevedea "ordinea de zi", ci pentru debarcarea lui Severin, preparata de mai multe luni de conducerea Pd. Propunerea - inclusa la punctul "diverse" - a venit din partea Biroului Permanent National al partidului, care a sustinut-o in bloc. Pentru inceputul comentariului nostru, semnificativ este insa votul din Consiliul National de Coordonare. El indica injumatatirea matematica a Pd-ului.
Majoritatea analistilor a fost de acord ca acest vot a reprezentat, de fapt, o victorie a lui Adrian Severin. Chiar si "Adevarul", adversar declarat al "bursucului veninos", a afirmat ca liderul suprem a pierdut. "Votul chinuit cu care a fost decisa inlaturarea lui Severin arata limpede - oricat ar nega dl Roman si echipa sa - ca samanta de scandal a fost pusa deja in brazda si sta sa incolteasca. Pentru o bucata de timp, situatia va mai putea fi tinuta sub control. Dar nu la nesfarsit. Blestemul tuturor partidelor romanesti - cel al vrajbei si sciziunii - va lovi mai devreme sau mai tarziu si floarea social-democratiei", a scris editorialistul Adrian Ursu. Iar Cornel Nistorescu, directorul "Evenimentului Zilei", sugereaza acelasi lucru, desi sustine ca - impunand regula "cine misca in front zboara imediat" - Petre Roman si-a asigurat in Pd o domnie pe termen lung. Argumentele sale indica tocmai din ce cauza liderul Pd va fi in continuare contestat. "Fara o propunere a organizatiei municipale, Petre Roman a anuntat candidatul Pd pentru Primaria Bucurestilor. Fara o dezbatere furtunoasa a situatiei din timpul celor cinci luni de guvernare Radu Vasile, Partidul Democrat a trecut repede la <<ce avem de facut>>. In ciuda faptului ca si in aceste cinci luni de noua guvernare situatia din economie a continuat sa se degradeze, Partidul Democrat si-a reafirmat sprijinul pentru guvernul Radu Vasile, insotindu-l cu amenintarea vaga <<daca lucrurile nu se vor indrepta>>. Sustinerea guvernului e formulata tot pe puncte fixe, Partidul Democrat uitand de punctele fixe cerute si lui Victor Ciorbea, si guvernului Radu Vasile."
Aratand ce poate face un "lider suprem", Cornel Nistorescu a pus in lumina problema pe care vrem sa o discutam. Am mai subliniat, de altfel, in cei cativa ani de cand sustin editorialul "As"-ului, aceasta problema. Ea este cea a existentei si functionarii partidelor politice romanesti. A modului lor de constructie. Spectrul nostru politic prezinta, aparent, toate orientarile politice, functionand oriunde in lumea democratica. De la crestin-democratie, liberalism, social-democratie, pana la extremismul de stanga si de dreapta, nationalismul (temperat si extremist) si regionalismul, toate tendintele posibile s-au concretizat in unul sau mai multe partide. Fiecare dintre acestea s-au declarat depozitarul doctrinei respective, fiecare a sustinut ca si-a formulat programul pe baza lui. Asa s-a ajuns ca social-democratia sa fie reprezentata de cel putin patru mari partide (Pdsr, Pd, Psdr si ApR), ca liberalii sa se uneasca si sa se fractioneze continuu, ca nationalistii sa aiba Punr, Prm, Paur etc., iar socialistii sa fie prezenti prin Psm, Ps, Pmr s.a.m.d. Disolutia si bruiajul politic au avut efecte paradoxale, partide de aceeasi orientare declarata aflandu-se concomitent la putere si in opozitie, cum a fost cazul liberalilor si cum este, actualmente, cazul social-democratilor. In plus, aderenta la o doctrina nu a impiedicat aliante absolut aiuritoare, contra naturii, cum a fost cazul "patrulaterului rosu", in care Pdsr a functionat alaturi de Prm, Punr, Psm. Social-democratii resping, prin definitie doctrinara, extremismul nationalist. Faptul ca, si astazi, Pdsr cocheteaza cu Prm arata cat pret pune el pe doctrina pe care pretinde ca o reprezinta. Coalitia de guvernare Cdr-Usd - am sustinut - este si ea paradoxala, dar reprezinta doar o etapa - necesara, dar tranzitorie - in normalizarea societatii civile romanesti.
Enumerarea lui Cornel Nistorescu indica faptul ca Pd, ca de altfel majoritatea absoluta a partidelor politice din Romania, este o grupare de interes in jurul unui lider carismatic. Multi analisti au subliniat in anii de dupa 1989 ca partidele au actionat mai putin din perspectiva orientarii lor ideologice, si mai mult din cea a intereselor de moment ale conducatorilor lor. Ele s-au constituit, in fond, in jurul acestora intr-o perioada cand electoratul nu mai avea, practic, habar de ce inseamna cutare sau cutare doctrina, cum se concretizeaza ele in programe distincte, cum se aplica in actul guvernarii aceste programe. Asa s-au constituit si reconstituit, dupa 1990, Fsn - in jurul d-nilor Iliescu si Roman, Pnl - in spatele lui Radu Campeanu, Pntcd - in umbra lui Corneliu Coposu, Pd - in siajul lui Petre Roman etc., etc. Liderii, adulati, au impus prin deciziile lor doctrina, au stabilit ierarhiile partinice si regulamentele de functionare ale grupurilor pe care le conduceau. Ei au dictat politica acestora, au stabilit obiectivele lor, sistemul lor de aliante. In fapt, pentru cei mai multi dintre ei, partidele au fost rampe de lansare spre ocuparea unor pozitii fruntase in administratie, spre satisfacerea unor interese - personale sau de grup - mai mult sau mai putin inguste. Aceste interese presupuneau insa "unitatea de monolit" a celorlalti lideri in spatele conducatorului, sustinerea neconditionata a acestuia in schimbul "micilor satisfactii" oferite de guvernare. Orice lider carismatic evolueaza, dupa cum stim din istorie, spre o dictatura absoluta asupra fidelilor sai, legati de el prin favoruri si exclusi la orice contestatie. Intr-un "partid pentru lider", liderul dicteaza.
Partidele realmente democratice nu sunt "partide pentru lider". Optiunea doctrinara - ce tine de convingerile interioare ale celui ce o realizeaza - nu exclude diferentierea interna in concretizarile programatice, tendintele diferite in formularea strategiilor partinice. Intr-un partid democratic existenta fractiunilor este fireasca, dezbaterea avand menirea de a adopta - sau amenda - propunerile acestora, judecatorul suprem fiind, pana la urma, electoratul. Respingerea de catre acesta a unui program politic semnifica o respingere a motiunii care l-a fundamentat si, in consecinta, o respingere a fractiunii care l-a impus. Amenda electorala a unui partid este semnalul reinnoirii lui interne, al reactiei alternative. Intr-un partid democratic, baza decide - cu conditia informarii ei corecte - alternarea liderilor la conducere, in functie de reusitele lor sau de proiectele lor de reusita. In "partidul pentru lider", liderul nu este niciodata responsabil pentru esecuri, de cele mai multe ori el "sacrificand" vreunul din "baronii" sai, desemnat drept tap ispasitor. Asa se explica si tentativele unor "grupari baroniale" din partidele romanesti de a rasturna liderul, asa se explica si nenumaratele sciziuni prin care au trecut ele. Eroarea fundamentala - cea a asumarii de forma a unor doctrine si strategii partinice - nu a fost insa aproape deloc indreptata, "loviturile de palat" din interiorul partidelor vizand, mai degraba, inlocuirea unui lider carismatic cu altul. Consecinta cea mai grava este dezgustul electoratului de politica, plasarea partidelor - indiferent de orientarea declarata - in aceeasi oala, cea a profitorilor puterii, cea a aspirantelor la "ciolan".
Dupa noua ani de la rasturnarea regimului ceausist, romanii au inceput sa simta nevoia unor clarificari ideologice. Ei au tot mai putina incredere in liderii carismatici. Alinierea la o doctrina sau alta presupune insa si dreptul de a propune in numele ei solutii, mai mult sau mai putin convingatoare, discutabile. O asemenea aliniere genereaza, inevitabil, intr-un partid democratic, fractiunile. Democratia interna, aplicata corect, trebuie chiar sa le stimuleze. Pentru ca, altfel, partidul isi pierde viabilitatea. Or, scrie Cornel Nistorescu, referindu-se la situatia din Pd, "cei care credeau in democratia perfecta si-au gasit repede un port-drapel in persoana nonconformistului Adrian Severin, sperand ca vor reusi o echilibrare a fortelor. N-a fost decat o iluzie." O iluzie insa confortabil votata si care poate sa se transforme oricand in realitate. El a fost, in ciuda efectului concret, un semn al maturizarii Pd. Simpatic sau antipatic, Adrian Severin este un lider care a ales calea dezbaterii deschise a situatiei, a confruntarii optiunii ideologice a partidului cu actiunea lui reala. Revocarea lui a fost inutila. Adrian Severin nu a vrut o "lovitura de palat", ci o reevaluare a strategiei partidului sau. Infrant, el a castigat pentru ca, prin actiunea lor, "baronii" grupati in jurul lui Petre Roman au aratat ca nu sunt capabili sa inteleaga faptul ca vremea "partidelor pentru lider" a trecut. "Blestemul" va fi, probabil, foarte curand analizat si in celelalte partide. Depasirea lui este previzibila. Pentru ca, altfel, electoratul ar putea avea reactia respingerii in bloc a clasei politice actuale.