Maia Morgenstern
"Sunt timida, dar ma tratez"
A hotarat sa fie actrita, desi in scoala nu recitase nici un singur vers. "Din timiditate", marturiseste. Doar acasa, "copil unic si imposibil", ii placea sa se dea in spectacol. Si-atunci, tatal - om cu umor - i-a spus: "Maia, tu trebuie sa te faci artista". Acum criticul american Vincent Camby scrie negru pe alb: "Maia Morgenstern are forta Annei Magnani, tanara". Forta in registrul dramatic si deopotriva in cel comic, umpland cu personalitatea ei speciala, partituri de o diversitate uimitoare.
Ghita-contra
- Esti actrita cea mai surprinzatoare din generatia ta, stimata si mult invidiata Maia Morgenstern. Iti place sa-ti sochezi publicul cu cele mai neasteptate, neconventionale partituri. Ai fost - cred - prima noastra interpreta care ai aparut pe ecran rasa in cap. Iubesti provocarile, joaca de-a paradoxul, antipozii?
- Sunt o profesionista si trebuie sa joc orice mi se cere. In Institut invatam de toate: si drama istorica si balet clasic si musical. Unii nu le dau prea mare importanta; eu am fost sarguitoare. N-as fi indraznit sa cant in public (vocea mea groasa, grava il speria pe fiul meu, care iesea din camera). Dar am fost solicitata sa joc o cantareata in "Ghettou" si-a trebuit sa invat. Regizorul Victor Ioan Frunza a avut incredere in mine, compozitoarea Dorina Crisan-Rusu a avut o rabdare ingereasca si datorita lor, acum cant si ma bucur sa cant. Datorita coregrafului Razvan Mazilu dansez in "Dama cu camelii". Ma simt fericita de cate ori reusesc sa-mi inving temerile. Prejudecatile mele si ale publicului. Sigur ca imi place noutatea. Varietatea incita la cautare continua, e dusul scotian ce fereste de rugina, rutina. Incerc mereu marea cu degetul, risc si-mi asum riscul si dreptul de-a gresi. Admir cutezatorii, pe cei care provoaca destinul si nu se lasa traiti de viata.
- Dintotdeauna ai fost asa indrazneata, bataioasa?
- Nu as zice indrazneata, v-am spus ca sunt timida, dar ma tratez... La cinci ani, cand m-au dus la Scoala de muzica sa ma testeze, n-am mai stiut sa raspund decat ca ma cheama Maia. Numele intreg nu mi-l aminteam. I-au spus mamei: "Copilul Morgenstern nu s-a prezentat la examen". La 18 ani, cand am ajuns pe o scena, la Tes, si l-am inlocuit pe tanarul actor Radu Mihaileanu (el plecase in lume sa devina regizor, si-a devenit), am uitat cele cateva replici. Noroc ca mi-am revenit repede si le-am turuit mecanic. De frica.
- Da, frica te face curajos. Ai fost educata in acest spirit ori l-ai descoperit de una singura?
- Stiu doar ca am dat mult de furca parintilor. Eram un copil imposibil, un fel de Ghita-contra. Imi placea sa fac invers decat mi se cerea. Daca vroiau sa scoata ceva de la mine, trebuiau sa-mi ceara contrariul. Dar ei m-au inteles si m-au suportat. N-au fortat nota. Orice constrangere m-ar fi indepartat. Si pentru ca le ceream intotdeauna sa-mi explice de ce trebuie sa fac acel lucru, ei pierdeau multa vreme cu mine sa ma lamureasca de-a fir a par. Doar la "de ce doi fara unu fac unu, cand intre etajul doi si unu nu mai e nimic?" n-au putut sa-mi raspunda. Si aritmetica nu s-a prins de mine. Parintii sunt amandoi matematicieni, dar m-au inteles ca nu pricep si pace logica algebrica. M-au lasat in plata mea: intr-a sasea a fost o drama, era cat pe-aci sa repet clasa. Noroc ca s-a schimbat profilul scolii si-am scapat de matematica. In schimb, fiul meu, Tudor, are aptitudini certe si se indreapta spre informatica, iar eu, incercand sa fac lectiile impreuna cu el, parca-parca descopar ceva din farmecul ascuns al geometriei. Pentru ca algebrei tot nu-i dau de capat.
Rostul si folosul
- Esti intr-adevar omul concretului, tipul pragmatic cu deviza "rostul si folosul"? Stiu ca iti place mult filosofia...
- Sunt ancorata in concret, dar filosofia ma pasioneaza, ma ajuta sa ma inteleg pe mine si pe ceilalti mai bine. Pragmatica n-as zice ca sunt. Cand eram mica, eram neindemanatica, mereu depasita de obiecte, ca un personaj de comedie. Lasa, ca nici acum... Noroc ca Tudor e foarte priceput, ne impartim frateste munca si totul devine mai simplu. El prepara salatele si ma asteapta cu masa. Ba intr-o zi, cand am revenit de la o filmare si-am intrat in casa, am simtit o aroma teribila dinspre cuptor. Imi facuse o surpriza: pregatise orezul acela special, aromat, Bassmanti, condimentat cu curry, o nebunie. Ceva mai bun n-am mancat niciodata.
- Crezi in efectul exemplului personal, al educatiei?
- Cred doar in educatia personalizata, individualizata. Ca sa te convingi, trebuie sa treci totul prin filtrul propriei simtiri, intelegeri, a ta si a copilului. Sa nu fortezi nota cand nu e cazul. Dar pentru asta trebuie sa-ti cunosti bine copilul. Sa-l ajuti sa-si dezvolte propria individualitate, sa nu-l constrangi, pentru ca asa il pierzi. Sa-l inveti si sa-i oferi dreptul de a alege. Parintii mei au inteles asta, si m-au lasat sa hotarasc singura cand a fost momentul. La randul meu, trec pe umerii lui Tudor raspunderea propriilor hotarari in ceea ce-l priveste. Si asta nu-i usor la 14 ani. Dar contez pe judecata, pe intuitia si bunul lui simt: a fost crescut, in primii ani de viata, de mama mea, iar eu sper sa continui cu el aceasta educatie sanatoasa. Parintii mei nu si-au manifestat intransigenta decat in cateva situatii. Ma pedepseau daca faceam o prostie si-mi interziceau sa ascult la radio emisiunea preferata: teatru la microfon. Cum nu aveam televizor si eu eram moarta dupa emisiunea asta de radio, mi se parea pedeapsa suprema. Eram capabila sa ascult ore intregi vocile marilor actori. Asa m-am familiarizat cu timbrul, cu stilul lor de interpretare; au fost primele mele lectii de dictie si de actorie. Si mi-au mai impus ceva ai mei: sa invat temeinic gramatica limbii romane. Tata imi spunea: "Tu esti evreica, trebuie sa stii perfect limba tarii care te hraneste. Sa ai respect pentru locul in care traiesti, ca sa fii si tu, la randul tau, respectata". Are dreptate si, cu toate ca eu am oroare de vorbele mari, pot sa declar ca n-as putea trai si juca in alta parte. In schimb, nu m-au invatat evrit. Si cand am debutat la Teatrul Evreiesc de Stat, a trebuit sa repet indelung cele trei fraze pe care le spuneam in locul regizorului Mihaileanu, cel cu care aveam sa colaborez dupa "90, la filmul "Trahir".
- Aveai in acel film reusit, o secventa senzationala. Jucai o detinuta rasa in cap, introdusa la un moment dat in celula condamnatului politic pentru a-i aminti gustul uitat al amorului si a-l grabi, astfel, sa tradeze. Filmai scena complet goala si redescopereai, odata cu barbatul, ca-ntr-un ritual sacru, gesturile apropierii fizice, tandretea. Totul era de o senzualitate sublima. Poate pentru ca era jucata cu atata naturalete si gratie, nu te soca. Sunt dificile pentru interpret scene de o asemenea intimitate?
- Nu, daca stii ca joci un rol si nu vrei cu nici un chip sa transmiti un subtext tulbure. Totul depinde de tine ca scena sa nu iasa vulgara (doar daca asa e personajul). Vulgaritatea nu consta in ceea ce faci, ci in felul in care insinuezi altceva, vrand sa starnesti un mesaj obscen, sa faci cu ochiul unui anumit public. Daca joci cinstit, fara ganduri ascunse, respecti publicul si el te va respecta. Nu vei provoca sasaituri triviale in sala.
Carul si cocosul
- Depinde de sala. Si de publicul majoritar, nu?
- Sigur ca depinde de publicul acelei sali. Dar daca cei mai multi sunt oameni civilizati, ceilalti nu mai indraznesc sa tataie ori sunt repede redusi la tacere de cei din jur. La "Trilogia", in sala Nationalului, interpreta Elenei din Troia era purtata goala in carul rusinii, ca pedeapsa pentru tragedia provocata. Dar in sala nu s-a auzit nici un comentariu zgomotos, lumea era concentrata spre ceva mai important, era impresionata de drama din acel moment. In ceea ce ma priveste, eu nu sunt o pudica, nu mi-e rusine de trupul meu si ma simt straina de conceptul pacatului biblic.
- Nici macar la filmarea unor asemenea scene, n-ai avut si momente penibile?
- Nu, pentru ca cei cu care am lucrat au avut intotdeauna respect pentru actor. Dar trebuie sa le impui si tu, ca persoana, respect. Greu mi-a venit la "Balanta", de exemplu, nu scena violului, ci aceea in care securistul punea furtunul cu jetul puternic de apa pe mine, eu eram leoarca si vanata, filmarea se relua. Lucian Pintilie mi-a lasat dupa aceea cateva zile sa-mi revin. In alt film, trebuia sa rup gatul unui cocos in fata nuntasilor, reactie de furie pentru ca fusesem parasita de iubitul meu, care se insura cu alta. La filmare eram nervoasa ca nu reusesc sa frang gatul pasarii, reluam "dubla", dar degeaba. Mi se intorcea stomacul de mila si de sila.
- Parca spuneai undeva ca vroiai la un moment dat sa urmezi medicina. Cum ai fi asistat la o disectie?
- Probabil ca n-as fi putut, dar de incercat as fi incercat. Si cine stie, poate as fi reusit, ca in scena cu cocosul, dupa uriase eforturi. Cu profesori si regizori ca aceia cu care am lucrat eu, orice devine posibil.
- Si mai ales cu ambitia si perseverenta ta de Taur... Parca in zodia asta esti nascuta, nu?
- Vad rosu uneori. Dar am invatat sa ma stapanesc. Gandul e mai puternic decat instinctul si reusesc sa domin situatia. Sigur, nu intotdeauna. Dar iar am invatat ceva: sa recunosc cand gresesc si sa-mi cer iertare. E si asta o performanta pentru un Taur, nu? A fost un drum greu pana sa deprind limbajul masurii. Temperarea excesului de energie, justa dozare a gestului si-a vorbei. Si parca pe scena si pe panza mi-e mai usor decat in viata. Aici, timpul coacerii dureaza mai mult.
Yoga, arta, vointa
- Si cum reusesti, totusi, mult ravnita stapanire de sine?
- Cu mult efort. Lupta in permanenta. Nu ma las infranta decat arar.
- Si cand esuezi, cum iti revii? In ce iti gasesti sprijin?
- Imi revin incet, in tacere. Ranile se vindeca greu, dar cand se vindeca, e definitiv. Pana acum, in asemenea situatii, ma izolam, sufeream de una singura. Nici acum nu-mi strig durerile, desantat, pe toate strazile. Dar in ultima vreme, am invatat sa cer ajutor celor apropiati. Simt tot mai des nevoia sa impartasesc cu prietenii, cu familia, necazurile, ca si bucuria. Infrangerile, ca si succesul. Noroc ca exista o balanta in toate, ea stie sa ne echilibreze intamplarile. Am noroc de fiul meu, care mi-e un sprijin real. Impartim si joaca si munca, si gluma si greutatile. Facem din ele nu un efort, ci o sarbatoare. Apoi, tatal meu m-a invatat niste exercitii de respiratie yoga - el face yoga de 30 de ani, nu de-acum, cand e la moda. Acest exercitiu ma ajuta sa potolesc contractiile inhibatorii, convulsiile provocate de emotii prea puternice si de stari tensionate. Dar tot forta ratiunii si vointa salveaza situatia conflictuala, te face sa-ti domini impulsurile, sa-ti controlezi reactiile violente. "Nu ma enerva - ii spun lui Tudor, incercand sa glumesc - pentru ca sar la tine si te sarut." Izbucnim in ras amandoi si norii se risipesc. Tot parintii m-au invatat si hrana simpla, naturala. Tata e vegetarian; mama ne vindeca doar cu ceaiuri: de cimbrisor, de tei, menta sau trei frati patati. Educatie naturista si adaptata "pacientului". Am spus ca nu cred decat in educatia individualizata, ca si medicatia. Nu exista boli, ci bolnavi, rigori ori dogme general valabile in educatia laica ori religioasa. Sunt inca sub impresia filmului pe care l-am realizat anul trecut cu un tanar regizor de la Budapesta, Szasz Ianos, "Fratii Wittman". Interpretam o femeie rigida, bigota, care isi obliga baietii sa-i urmeze strict perceptele. Si fiii, la maturitate, se razbuna crunt pe ea. Orice inseamna constrangere, imixtiune fortata in eul intim, poate avea consecinte tragice. E tema altui film terminat recent - de asta data romanesc, al tanarului regizor Marius Barna: "Fata in fata". Povestea e cea a unui cuplu sfaramat brutal datorita interventiei, in viata lor, a mass-mediei. Femeia afla de la televizor despre o fapta grava din trecutul barbatului. In 24 de ore, o relatie poate fi distrusa. Avem dreptul sa intervenim brutal in cursul normal al unei vieti? Sper sa vedem curand filmul, e un film pe care l-am lucrat cu placere si interes, cu acest tanar regizor debutant. Dar indiferent ca e vorba de un maestru aflat la zenitul carierei, cum e Anghelopoulos (cu care am realizat intr-un singur film, "Privirea lui Ulisse", trei personaje diferite), fie ca e vorba de o regizoare in plina maturitate si notorietate internationala, ca Martha Meszaros (la ea am sustinut personajul principal din "A saptea camera") sau de proaspatul laureat al Festivalului de la Moscova (pentru "Fratii Wittman"), Szasz Ianos, interesul actorului poate fi acelasi, daca cel care i-l stimuleaza si i-l pune in lucrare e un artist autentic: ca Pintilie, ca Andrei Serban, ca Silviu Purcarete. Important e ca ei sa-ti spuna ceva tie, interpretului, si lui, publicului. Doar atunci munca devine bucurie. Esti capabil sa joci, sa canti si sa dansezi pe orice muzica. Dar Muzica adevarata sa fie!