O iesire din Bucuresti seamana tot mai mult cu o calatorie in strainatate. O calatorie intr-un Occident romanesc. Cu cat mai departe, cu atat mai convingator. Ia-o, cititorule, pe firul de drum care duce, de pilda, spre nordul tarii. Vei descoperi o Romanie necunoscuta, o Romanie bogata si dumnezeiesc de normala, care nu exista nici in ziare, nici in emisiunile de la radio si de la televizor, nici in discursurile politice. Alta tara decat aceea despre care se scrie si se vorbeste, pocita si saracita, populata eminamente de talhari si de hoti, de criminali si de bestii, condusa de trantori incapabili si ticalosi. Inhibat de atatea clisee apocaliptice, ajungi pur si simplu sa strigi de entuziasm si mirare, cand treci cu masina prin orasele stralucitoare de curatenie din nordul Moldovei (si nu mahalale imputite), pe sub coridoarele de arbori matusalemici, neatinsi nici macar cu o floare, pe langa parcurile imperiale si prin cartierele vechi in care nu s-a clintit nimic. Occident! Radautiul este o capitala occidentala, cu strazile lui drepte si luminoase, cu trecatorii lui frumosi si civilizati. Seninul bucovinean, calmul, blajinatatea, beatitudinea, ospitalitatea fantastica a celor pe care ii intalnesti par cel putin de poveste. Nu le-a mancat capcaunul tranzitiei?, ca parca asa se spunea!
Nu exista bucurie mai mare decat sa vezi cat de intoarsa pe fata este adevarata imagine a tarii, fata de ceea ce se scrie la Bucuresti. Dar nici durere mai mare decat sa constati ce prapastie s-a cascat intre puterea politica a tarii si tara. Acolo, in Bucovina, rostul omenesc continua sa existe si fara centru. Bucovinenii nu mai au nevoie de capitala. Habar n-au ce se intampla la Bucuresti. Nordul tarii s-a federalizat intre granite. Bogati - fiindca nu li s-au luat niciodata pamanturile, harnici - fiindca munca lor are rost, cinstiti - fiindca n-au nevoie sa fure, ar avea nevoie numai de o legislatie buna ca sa fie cu adevarat multumiti. In ce priveste optiunea politica a Bucovinei, ea continua sa depinda de Dumnezeu. Centrul fortei lor morale si sufletesti este cerul. Intensitatea credintei face parte acolo din aer. Se simte. Un har divin care izvoraste din manastiri si din iarba, din paduri si din ape, din capitele de fan cosit. Bucovinenii s-au ingropat in credinta si in traditie. Cu atatea lifte pagane pe la hotare, si-au facut din limba, din case si datini o cetate inexpugnabila. In pragul mileniului trei, traditia bucovineana este functionala, traieste, este un mod de viata. Fericit cel ce ajunge s-o vada, sa simta ce forta iradiaza valorile sigure ale satului romanesc. Patrioti practicanti, activati prin destinul istoric si din cauza granitelor care le-au taiat gradinile-n doua, despartindu-i de rude si frati, au si astazi in glas ceva din mesianismul melancolic al versurilor lui Eminescu (mandria si geniul lor). In vremuri cand nu se poate vorbi despre tara, din simplul motiv ca ea e furata realitatii, substituita de o imagine falsa, e greu sa fii patriot. Noroc cu serile de vara retrase in racoarea livezii, cand la un paharel de palinca, limbile se dezleaga si oful se marturiseste usor. Rezistenta bucovinenilor a fost greu incercata, indiferent daca a fost vorba de rusi sau de comunisti. E suficient sa ridici privirea din iarba, de-un lat de palma, si vezi - aratate cu degetul - culmile tot mai inghitite de noapte pe care bucovinenii si-au tras viata pe tepuse de brazi. S-ar vrea intelesi, mangaiati pentru vechile suferinte, sprijiniti si asigurati moral. Somajul roade si-n satele Bucovinei. Tapinari si tamplari fara munca, barbatii in putere au plecat in bejenie, cu atatea paduri langa ei! Forta de supravietuire a satului ar trebui sa-i cuprinda si pe cei tineri, incapatanati sa ramana acasa, sa fie tarani...
Oamenii seamana cu locurile in care traiesc. Dupa patru zile de Bucovina, sufletele noastre s-au poleit si ele in foita de aur, ca sfintii de pe pereti. Ne-am molipsit de manastiri si privelisti, de blandete si bunatate, de dragoste. In ziua plecarii, ultima noastra gazda, badea Gheorghe Cotos, alerga plangand inaintea masinii, cu palaria in mana si cainele dupa el. O spunem cu nedisimulata mandrie: are 69 de ani si e abonat al revistei 'Formula As'. Minune dumnezeiasca: majoritatea cititorilor nostri din Bucovina sunt tarani!
Sanziana Pop
Bucovina, dincolo de carti si clisee
Pana acum, nu cunoscusem Bucovina decat din lecturi si din povestirile altora. De numele ei erau lipite invariabil epitetele dulce si blanda, devenite un cliseu, enervant ca toate cliseele. Stiam, ca tot omul trecut prin scoli, ca e un spatiu de gratie, care a dat mari artisti. Ca acolo se afla cele mai numeroase si mai frumoase monumente ale spiritualitatii romanesti. Le vazusem pe 'vederi' si in albume, asa cum admirasem reproduceri dupa multe alte capodopere ale umanitatii, presate intre pagini pline de informatii istorice si consideratii estetice. Bucovina din carti mi-era la fel de familiara si de straina ca Valea Loirei si Valea Regilor, ca Meteora si manastirile din Tibet. In jurul imaginilor tiparite, al textului oricat de vibrant, imaginatia construia o atmosfera in care cunoasterea la mana a doua ma impiedica sa intru.
Pana nu am strabatut Bucovina reala, pana nu i-am respirat aerul cu miresme de fan si nu am comunicat cu locuitorii ei, pana cand n-am trait indescriptibila reculegere din interiorul manastirilor, habar n-am avut in ce consta cu adevarat farmecul acestui tinut, mult mai complex decat il pot sugera epitetele-cliseu. Probabil ca bucovinenii sunt obisnuiti cu splendoarea peisajului, li se pare firesc sa poata privi in jur cat vad cu ochii, fara ca privirea sa se izbeasca de betoane murdare, de franghii cu rufe pestrite, fara sa ameteasca de agitatia bezmetica a automobilelor si maselor de oameni, fara vacarmul claxoanelor, vociferarilor, muzicilor salbatice.
Cred ca firea celui care vede, in fiecare dimineata, de pe fereastra sau din curtea sa verdele pasunilor si, pana in zare, padurile, care mai stie ce e linistea cu ciripeli si cantece de cocos, se inraieste mai greu, oricate nemultumiri, ca tot romanul, ar avea. Poate de aceea, oamenii satelor bucovinene, atat cat i-am putut cunoaste, pe fuga, mi s-au parut de o frumusete aparte, curata si calma, ca si graiul pe care il vorbesc. Am fost surprinsa sa constat, la intalnirile cu cititorii acestei reviste, cat de corect si coerent se exprima oamenii locului, de la tarani la titrati, ce dezinhibat-echilibrati sunt si ce preocupari generoase au. O lume atat de diferita de mitocania acaparatoare, de solitudinea egoista, de nevrozele si lehamitea bucurestenilor mei, incat cunoasterea ei e cel mai bun tonic: te ajuta sa crezi ca valorile umane conteaza inca la romani.
Intr-o duminica, am vazut oamenii din satul Manastirea Humorului (in Bucovina, spre deosebire de alte regiuni, satele sunt populate, tineretul nu pleaca, se pare, de vreme ce pot fi vazute pe ulite toate generatiile, nu doar batrani), coborand cu mic, cu mare dealul dinspre biserica, imbracati cu totii in portul traditional, nu pentru vreun spectacol etnografic televizat, ci fiindca asa obisnuiesc, de sute de ani, la sarbatori. Printre camasile si iile brodate, de un alb sclipitor si de o sobra eleganta, putinii cu haine moderne colorate strident erau ca musca in lapte.
Imprejurul vestitelor biserici pictate de la Humor, Voronet, Sucevita, Moldovita, la Putna am intalnit si grupuri de turisti occidentali ce-si marturiseau uimirea ca in urma cu cinci sau patru secole romanii construiau asemenea bijuterii. Cine stie ce crezusera pana acum! Se vorbeste pana la sastiseala de 'imaginea' tarii noastre, ignorandu-se ca cea mai buna imagine se face prin popularizarea culturii. Daca turismul ar oferi servicii satisfacatoare si ar sti cum sa atraga spre comorile de peisaj si cultura, cu totul altfel ar fi perceputa Romania, mai aproape de ceea ce e ea cu adevarat. Caci nici in primul, nici in al saptelea rand, tara noastra nu e mizeria defavorizatilor sortii, cersetorie si hotie. Strainilor ar trebui sa li se arate, la fata si in adancul locurilor- dintre care unul e Bucovina - chipul autentic al lumii romanesti.
Adriana Bittel
Lectia de demnitate
Au venit la intalnirea cu noi (asa cum vin in fiecare luni, de fapt) cititorii din doua orase bucovinene - Campulung Moldovenesc si Suceava - incercand sa uite ca se taie padurile, ca somerii sunt tot mai numerosi, ca poluarea datorata minelor de uraniu creste peste limitele admise, ca saracia le da ocol tot mai insistent. Ne-au impartasit necazurile lor ca unor prieteni dragi, de incredere. Cu amaraciune am constatat ca firea bucovineanului de la oras se perverteste pe zi ce trece, ca civilizatia urbana distorsioneaza relatiile intre oameni, ca ei devin tot mai indiferenti la dezastrul ecologic din jur ('ce e mai departe de usa lui, poate sa fie serpi si balauri, ca nu-l mai intereseaza' - spunea indignata o doamna din public), ca tinerii nu mai sunt educati in spiritul respectului pentru natura. Rupandu-se de normele traditionale de viata, ei regasesc in paginile revistei 'Formula As' repere, jaloane, modele de comportament. 'Va multamim frumos pentru osteneala pe care ati facut-o!' este, poate, cea mai frumoasa vorba de multumire pentru noi, cei care avem onoarea de a semna in aceasta revista.
Din fericire, satul bucovinean pastreaza, inca (pentru cat timp?!?), splendoarea sa metafizica, ascunzand, intre blandetea pasunilor si linia molcoma a dealurilor, oaze de traditie. O civilizatie care se incapataneaza sa ramana in rostul ei, pentru care timpul pare ca s-a oprit cu 100 de ani in urma, pastrand amprenta ocupatiei habsburgice in temeinicia gospodariilor, in firea oamenilor, de o asprime duioasa. Taranci batrane care pastreaza in camera cea mai frumoasa a casei lor portretul imparatului Franz Josef, tinere fete de o frumusete pura, ca a junei Rodica din poezia lui Alecsandri, batrani intelepti care-si tin randuiala gospodariei si a familiei cu mana de fier, precum unchesul George Cotos din satul Straja care, dupa fiecare fraza, rostita in graiul arhaic, bucovinean, reteaza aerul cu mana, spunand: 'Am zis!', ca pentru a-si intari vorba, precum un mare sef de trib indian. Si, intr-adevar, oamenii din satele bucovinene (abonati intr-un numar incredibil la revista noastra), de o anume demnitate si o noblete coborata din aristocratia feudala de la curtile voievozilor nostri din vechime, ne-au impus un respect pe care nu l-am simtit nici macar in fata conducatorilor actuali ai tarii (care, intre noi fie vorba, ar trebui sa ia de la ei lectii de demnitate si simt al masurii).
Prestigiul unui ziarist se dobandeste, in cele mai multe cazuri, intai in fata colegilor, a colectivului din care face parte. Rar se intampla, indeosebi in cazul ziaristilor de presa scrisa, sa faca cunostinta cu cititorii sai. Ceasul acesta al intalnirii, insa, e socotit de Dumnezeu, nu vine cand vrei tu, cand te straduiesti sa scrii bine, sa ajungi la inima cititorului tau, ci, ca o dragoste mocnita, irumpe atunci cand nu te astepti. Fiecare intalnire cu cititorii 'Formulei As' este o experienta covarsitoare, insa eu abia acum, la Campulung Moldovenesc - orasul patriarhal pe care-l stiam din povestirile bunicii, care traise ani buni intre bucovineni, rupta din inima Campiei Baraganului - am avut parte de aceasta revelatie. Nu pot spune ca s-a intamplat ceva anume... Poate faptul ca am vazut in sala tineri frumosi si indragostiti, dar foarte bine informati, care aveau pareri foarte pertinente, exprimate cu decenta si bun gust... sau poate bucuria pe care am simtit-o intelegand ca ei gasesc un sprijin in revista noastra si nu se lasa prada alienarii sufletesti si lipsei de orizont pe care o traiesc generatiile tinere din zonele urbane. In orice caz, i-am simtit foarte aproape, ca pe niste prieteni pierduti si regasiti. Acum, ca stiu pentru cine scriu, ma plec in fata cititorului meu si il salut, multumindu-i, totodata, doamnei Sanziana Pop, ca mi-a prilejuit aceasta fericita intamplare din viata mea.
Corina Pavel